Încă un an

Exact acum un an eram nu foarte departe de casă. Era, bineînțeles, revelionul, iar eu îl petreceam acasă la un fost prieten și familia sa. Am plâns la gândul de a o lăsa pe mama singură, așa cum a făcut și ea, gândindu-se că mi-e mai bine așa și că mă voi distra de minune. Dar s-a înșelat. Iar acum, după exact un an, nu pot spune că mă distrez mai bine fără să mint. A mai trecut un an. Unul la fel ca și ceilalți, dar atât de diferit...
Mă întreb câți s-au deranjat să rezolve codurile din articolul anterior. De fapt, la ce bun? Mai vine un an, iar eu deja știu ce mă așteaptă. Lacrimi, bucurii, tristeți, știu exact și când va veni fiecare emoție, cea mai mare începând cu luna februarie, și nu, nu mă refer la competențele alea de doi bani. Doar cine trebuie să știe își va da seama la ce mă refer. Sunt blestemată de boală și mă urăsc pentru asta. Recitesc iar și iar articolul pe care nu îmi permit să îl fac public. Pentru anul care vine, tot ce vreau e să mă vindec.
Vreau.
Pace.
Și.
Atât.


Te rog...

... .- ...- . / -- .

Găsește-mă

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

0, caută-mă printre cuvinte, căci mă ascund între rânduri. Pune cap 1a cap indicii1e, dar nu înainte de a 0bserva 0rice urmă de ne0bișnuit în 0chii mei. Căci 1a 0 1ăsare 1ăuntrică a 0rbitei 1uminii, 0 singură ca1e e de ajuns să 0 stingi. 0 1atură 1impede 1ustruită a acelui 0biectiv 1asă 0 întreagă 1ume, 0 1ocuință 1acustră stră1ucind fără 0biecții 1a 0b0seala sa. 0 a1băstrea1ă, 0 1ucire 1uciferică, 1ăuntrică și 1aterală r0tește tota1u1 10r, 0, 1ungă 0bsesie!

.- .--- ..- - --- .-.

Nu-ți face griji, visează!

 De ce să îți faci griji? Lasă jos umbrela care oprește razele soarelui din a te atinge în încercarea ta de a stopa o eventuală furtună.

E mai mult decât un simplu vis, e deja un plan, ai deja idei, ai deja imaginea lui în minte. Cum sună asta? Bine? Atunci, ia încearcă! Imaginează-ți doar cum e ca cele mai "imposibile" lucruri să fie posibile. Te-ai gândit până acum că poate nu e imposibil, ci doar că nu ai descoperit o cale?

Și ce dacă planul A nu a mers? Măcar ai încercat. Nu te gândi la ce va urma, la ce vei face, doar la ce poți să faci și la ce crezi că e mai bine, fără a te presa.

Visurile sunt un infinit din tot ceea ce vrei tu, iar tu ești singurul care îl poate face să se întâmple. Gândește-te doar la ce e de făcut, și... fă-o. Atâta timp cât nu pune pe nimeni în pericol, dă-i blană. 

Cea iubită

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

Numele meu semnifică "cea iubită". Mereu a făcut-o, evident. Dar mă simt, oare, așa?

Prea multe gânduri îmi învăluie pasiunea cu care arunc bucăți ciobite de idei pe hârtia pătată de sentimente. Cine ești să mă iubești? Este acest articol despre mine? Despre cine stă în spatele "fetei din anonimat"? Iar dacă o faci, dacă mă iubești, de ce? De ce o faci? Și cum ar fi posibil ca eu să fiu iubită? "Cea iubită" mă numesc. Dar ce destin m-a făcut așa? Căutăm răspunsul la atâtea întrebări, iar când îl aflăm, regretăm și ne dorim să nu fi aflat, să nu fi știut, să ne fi mulțumit cu lucrurile obișnuite. Prețul plătit, contravaloarea, e prea mare pentru un simplu om, așa cum supranaturalul depășește mintea umană, fie el real sau nu. 

În clasa a noua am avut ca temă la istorie să aflăm semnificația numelui nostru, dar eu deja o știam. Am fost prima întrebată cum mă cheamă, de către profesor, la care am răspuns fără ezitare "cea iubită".

 Sunt iubită de păcate, îmbrățișată de straniu, sărutată de moarte și sufocată de gânduri.

Viața ca o... piatră

Uneori, viața este ca o... piatră. Corect. Una ascuțită și dură sau, de ce nu, una prețioasă. Depinde de tine cum privești lucrurile. Dacă alegi să arunci cu pietre în apa în care îți vezi chipul, s-ar putea să fii stropit sau lovit înapoi, dar dacă alegi să prețuiești viața așa cum trebuie, te vei trezi înconjurat de diamante de oameni, sau poate chiar unele reale.
Viața nu e mereu atât de dură pe cât îți închipui. Și poate e gândești: ce știe o puștoaică, așa ca tine? Ei bine, știu mai multe decât ar trebui.
Poate mult prea multe.
Exact ca o umbră care stă în spatele tău, mereu, spionându-te. Shhh! Auzi? E sunetul vieții care curge prin tine odată cu inima ce-ți pompează sânge atât de repede, încât cu fiecare cuvânt citit te încălzești mai tare. Tot mai tare...
Asta, ei bine, e viață. Dar ce se întâmplă când o tratezi ca pe o simplă piatră și nimic mai mult? Ca pe una... deloc prețioasă? Ce așteptări ai atunci când tu te plângi peste tot despre cât de dură și nedreaptă e viața?
Ridică-te, taci, și până nu faci ce trebuie făcut ca să ajungi unde vrei, nu ai dreptul de a scoate un sunet. Așa că lasă viața să își vadă de treaba ei, iar tu, de a ta.

Făcută din reflexie

Sunt. Cum sunt? Cine sunt? De ce sunt? Și unde mă îndrept? Întrebări banale, existențiale, dar al căror răspuns este necunoscut, exact ca mine sau ca tine. Din ce suntem făcuți? Suntem la fel? Dacă suntem făcuți din același lucru, din aceeași materie, de ce suntem atât de diferiți și totuși, avem atâtea în comun? De ce?
DE
CE?
Sunt făcută din reflexie. Doar că această reflexie nu e identică, ci este indescifrabilă, de nedeslușit, căci oglinda mi-a fost spartă, iar o oglindă spartă nu se mai repară. Nu pot fi reparată, ceea ce afectează modul în care te vezi prin mine, ceea ce afectează modul de a da înapoi ceea ce primesc. De a reflecta. Totul. Chiar și... pe tine.

Viața ca o... gumă

Uneori viața este ca o... gumă. Da, ai auzit bine. O gumă. Una acră la suprafață, lipicioasă, dar dulce în interior. Iar pentru a ajunge în mijloc, este necesar, după cum toți știm, să trecem prin partea acră și să riscăm chiar să nu primim o gumă dulce.
Însă dacă nu riști, nu câștigi, nu? Ce ai de făcut? După ce mesteci guma, treci de părțile bune și mai puțin bune, încercăm să stoarcem mai multe momente frumoase din acea gumă, însă dacă încercăm prea mult și nu renunțăm la ea, dacă înghițim tot ce nu ne place, precum acea gumă lipsită de gust și nu ne rezolvăm problemele, ne vom îneca... într-un ocean acru de lacrimi.
Așadar, scuipă și mergi mai departe, dar ai grijă unde scuipi. Și încă ceva. Ai grijă să nu fii călcat în picioare, ca o gumă.

I'm a believer

Mi s-a spus că nu pot ajunge unde îmi doresc, că voi muri de foame și că trebuie să găsesc altă cale, una mai ușoară și care nu presupune un asemenea risc.
Iar eu, am zis nu. Și încă o fac. E riscul meu. Iar dacă va fi să mor de foame pentru a da tot ce pot să ajung unde vreau, sunt dispusă să risc. Cuvinte mari, știu, dar sunt poate prea sigură pe mine că sunt născută să fac așa ceva. Nu obișnuiesc să fiu sigură pe mine, ci din contra. Dar de această dată, acest sentiment străin îmi îmbrățișează cu căldură speranțele. De ce să renunți când poți să nu? De ce? Care sunt limitele și cine ți le impune? Ce te oprește?
Sunt sătulă până peste cap de așa ceva. Vrei ceva? Obține-l. Nu o faci? Nu ai nici cea mai mică scuză. Sună dur? Așa e. Pe cât de complicat pare, pe atât NU e. Nu complica viața degeaba. Fă ce trebuie făcut.
Be a believer.

Scrisul e un viciu

A scrie este pentru un scriitor ca fumatul pentru un fumător. Nu te poți abține, e acea sete de a face ceea ce simți că trebuie făcut. E acea nevoie inexplicabilă pe care doar semenii tăi o pot înțelege. Odată intrat în lumea scrisului, nu vei mai putea ieși, însă acest lucru este valabil doar pentru scriitorii adevărați.

Căci boala scriitorilor nu este aceea de a nu mai avea idei, ci aceea ce a vrea să te oprești, dar a nu fi capabil. E ca în acele momente, precum acesta, în care scrii pentru că gândurile nu îți dau pace și nu vei putea dormi până nu așterni încă vreo două cuvinte pe hârtie.

Nu e o simplă alegere, e un mod de viață. Iar uneori, e un mod de moarte. Scrii cât te țin mâinile și pixul, sau poate bateria, iar apoi observi cum paginile se umple de plasma gândurilor pe care ai ales să ți le însușești.

 Un scriitor nu rămâne în pană de idei, el are prea multe și nu știe cum să și le ordoneze, căci mintea lui este vraiște, iar rațiunea îi este asemeni. Cu toate acestea, cumva, reușește să inducă și celorlalți propriile trăiri, fără a se împiedica de goluri ale noemelor.

Spre deosebire de fumat, spre exemplu, scrisul, deși provoacă dependență, este benefic în majoritatea timpului.

 Poți încerca fără teamă, scrisul nu atacă organele cum o fac alți factori nocivi, precum fumatul sau, de ce nu, iubirea?

Cum mai ești?

Am vorbit astăzi. Nu direct, bineînțeles. N-am mai făcut asta de mult. Când ți-am văzut numele pe ecranul mobilului, am sperat. Dar când am răspuns, nu erai tu. Era altcineva. Avea vocea formală, mult mai formală decât a ta. Nu o uitasem. Cum aș fi putut? Mai degrabă am uitat-o pe a ta.

Deseori mă întreb de ce nu fac ceea ce ar trebui. De ce nu mă detașez de gândurile mele? Dar apoi îmi vine în minte răspunsul: pentru un scriitor, orice sentiment este mai bun decât niciunul. Așadar, încerc să profit la maxim de ce a mai rămas din mine și gândesc. Prea mult.

Mă grăbesc. Mereu o fac. Pe stradă, la teste, chiar și când vorbesc sau spun o glumă în acele momente în care mă simt obligată să îmi amintesc una. M-am grăbit și să cresc, să mă maturizez mult mai devreme. Doar că nu a fost alegerea sau dorința mea. Spre deosebire de restul, nu am vrut niciodată să cresc, deși copilăria mea a fost departe de ceea ce unii numesc "minunată".

Astăzi, am cunoscut pe cineva. Mai multe persoane. Cel puțin două dintre ele mi-au amintit ce viitor strălucit mă așteaptă, fix în clipele în care mă gândeam la cât de oribil mă simt. Nu, nu a ajutat. Și nu văd asta ca pe un ajutor, deși apreciez enorm gestul, însă nu pare să îl pot valorifica pe deplin. Sau chiar deloc.

Am atâtea de zis, atâtea de făcut, și totuși... nimic.
Când mă întrebi ce am mai făcut, iar eu dau din umeri, nu este pentru că nu știu ce am făcut, și nici pentru că nu îmi place întrebarea, ci datorită faptului că faci doar conversație, vrei să vezi ce spun sau pentru că nu pot accepta ideea că nu, nu fac bine, și niciodată nu mă vei auzi spunând asta, iar unul dintre motivele pentru care nu sunt bine este dovedit de prezența mea în fața ta.
Iar tu, da, chiar tu, ești în mintea mea atunci când mă gândesc la întrebarea "cum mai ești?".

Semnat, din nou, cu gândurile vraiște,

O fată din anonimat

Las-o să mănânce

"Au trecut două zile și nu am pus nimic în gură, iar atunci când am încercat, am dat tot afară imediat. Din nou, știu ce se întâmplă. Știu și de ce. Dar mă întreb: cât va dura oare?"
Las-o să mănânce. Deja avea destule pe cap. De ce faci asta? Nici nu îți închipui cât de vinovată se simte. Mama ei spune că face mofturi, iar colegii spun că e proastă sau fițoasă și că vrea să se dea mare sau să slăbească omorându-se încet.
Iar psihologul... nici nu știe. Încă. Momentan lumea nu știe. Dar va afla. Curând.


Asta e povestea unei fete care refuză să mănânce pe zi ce trece. Una din câteva mii din lume.
Aceasta este una dintre problemele întâlnite tot mai des. Și nu se oprește aici.
Nu ignorați asemenea cazuri. Se ascund multe în spatele motivelor recurgerii la un asemenea gest.

Ce s-a întâmplat?

ATENȚIE!
Următorul material are conținut ce poate deranja cititorul. Dacă ești mai sensibil din fire, îți sugerez să închizi articolul.
 Te-am avertizat.

Am tot fost întrebată în ultima vreme "ce ai pățit?", "de ce ești supărată?", sau "ce s-a întâmplat?". Totul, însă, se rezumă la un singur cuvânt: depresie.
E ca un pod. Unul vechi, întunecat, prăfuit. Și mai ales, nemărginit. Scârțâie, și cu cât vrei să ajungi mai mult pe cealaltă parte, încet sau alergând, riști să cazi, căci podul nu are sfârșit.

Silent dark, that's all you got.
Într-o liniște înfiorătoare, numai umbrele se aud. Iar la un moment dat, când crezi că ai dat de lumină, ajungi la capătul... nu, nu podului, ci puterilor. Acolo dai de un castel.

Iar acel castel, așa înalt și gotic, cum îl vezi, are mii și mii de holuri. Mergând prin acestea în căutarea unui ajutor, găsești o... ființă, ce îți sare în cale.

Privind-o, realizezi că nu erai singur în tot acest timp, așa cum te îngrijorai tu, dar și că singurătatea ar fi reprezentat un lucru bun în acea clipă. Fără a scoate un sunet, dar respirând greoi, creatura din fața ta te ia de braț și te duce într-o cameră cu un singur scaun.

Așezat, cu tristețe în suflet, îți citești speranțele deșarte din propria-ți minte învăluită de fumul negru al întunericului, și, bineînțeles, depresiei.

Așadar, ce s-a întâmplat?

Cerneală pe hârtie

Cerneala se împrăștie pe hârtie odată cu emoțiile mele ce pătează paginile subțiri ce miros a vanilie și amintiri.

Ascultă sunetul ploii de gânduri asupra pământului lovit de stele și petale din parfumul tău.

 Ascultă... Simți? Mă auzi? Ești acolo? Unde ești? Mi-ai spus să vin să te găsesc aici, dar te-am văzut trecând pe lângă mine, fără să mă observi. 

Când te-am sunat, mi-a răspuns ea. "Da, vă rog!" și un șoc interior, intuit totuși. Atât și nimic mai mult.

Arăți diferit față de acum câteva luni. Ți-a mai crescut barba, ceea ce te face să arăți ceva mai diferit decât în imaginea cu care mă obișnuisem și pe care o regăsesc adesea adânc în străfulgerarea gândurilor mele.

Dacă aș fi fost lesbiană, cu siguranță m-ai fi făcut să uit de asta. Dar nu sunt. Așa cum nici tu nu ești ceea ce vreau eu să fii. 

Cu toate acestea, plâng adesea în toiul nopții cu gândul la faptul că ai ales să fii, totuși, în viața mea. Ai venit când te așteptam mai puțin. Ai fost acolo, deși ai atâtea de făcut! Și m-ai pus pe primul loc când nu eram nimic mai mult decât o altă persoană, ca celelalte. 

De ce?

Aș vrea să rezolvăm odată asta. Au trecut prea mulți ani, iar eu... eu nu te pot lăsa să știi, deși o faci, cu siguranță.

P.S. Acest articol a fost scris fără a face apel la o persoană anume, ci doar cu gândul de a împrăștia cerneală pe hârtie într-un mod diferit față de cel obișnuit.

În oglinda gândurilor mele

Oglindă, oglinjoară, ce se ascunde în gândurile mele, iară?

Întorc oglinda speriată, refuzând să cred ce îmi văd ochilor, așa că îi închid, asigurându-mă că nu mai pot zări nimic.

Un fum negru iese din reflexia mea pe oglinda ușor ciobită de vreme și de amintiri. Mă învăluie întunericul și mă trezesc că sunt într-un cu totul alt loc.

Sunt într-o pădure, departe de oglinda care m-a adus aici. Mă întorc și privesc în jur, căutând cu privirea orice punct de reper. În zadar. Totul este diferit, dar nimic nu pare nou pentru mine. Este ca și cum am mai fost aici. M-am teleportat în propria lume și în propriile gânduri, reprezentate de aceasta dată de întunecoasa pădure fără margini, în care oricât ai alerga, nu ai scăpare. 

Stelele nu sunt nimic altceva decât parte din ideile mele și speranțele ce uneori pier, sub forma unor stele căzătoare ce se ascund după copaci. 

Iar luna, regina nopții, nu este nimic altceva decât visul meu. Singurul lucru ce mă ține în viață. Sau ce a mai rămas din ea.

Control

Mă bântuie acest cuvânt. Cine are cu adevărat controlul? Mă pun să le scriu o poveste doar pentru a rămâne vii după ce mor. Pentru a rămâne vie după ce mor. Copiii mă privesc și spun "te rog, oprește-te, ne sperii!", iar eu mă pot gândi doar la... 

La ce? Ce îmi bântuie gândurile? Controlul... Trebuie să am controlul... Acum câteva zile am fost la psiholog, din nou, după ceva vreme. Am făcut printre teste unul despre depresie, iar rezultatul... 26 de puncte din 26, depresie severă. De ce? Nu știu. Au trecut doi ani și mai bine și e din ce în ce mai rău. Pastilele nu-și fac efectul, dar dacă nu le iau, mă panichez. Nu am încercat, dar uneori uit. Rareori, deși după atâta timp m-am obișnuit cu ele. Mă gândesc că nu mai am control, dar cine îl are atunci? Cine l-a avut în tot acest timp și ce planuri are cu mine? Ce urmează? Ascult o melodie și mă regăsesc în ea, cu greu, având în vedere că niciuna nu mă mai satisface. De mult n-am mai scris cu adevărat. De mult. A trecut atâta timp... Iar tu, cel care citești asta acum, ce vei gândi oare despre mine?

Poate chiar tu ești cel care mă controlează. Sau poate sunt doar o altă nebună, ca oricare alta. O nebună lipsită de... control.

Uneori aș vrea să poți vedea ce e în mintea mea. Mi-ar fi mai ușor decât să îți explic. Poate tu ai ști ce se întâmplă și mi-ai spune și mie. Ar trebui să mă vindeci, dar ești otrava cea mai dulce. Cine ești? Și ce faci cu mine? Oare tu mi-ai făcut asta? Ție ți-am dat controlul?

Am în minte două imagini. Una cu două fete, îmbrăcate în alb, respectiv negru. Cea în alb stă cu brațele deschise și ochii închiși, precum și cu bărbia ridicată spre înaltul cerului, iar cea de-a doua o străpunge cu o țepușă neagră, astfel încât bucățele de sticlă neagră, spartă, ies prin haina albă și pură a fetei, lăsând-o fără vlagă, iar sânge roșu picurând din rana ei. 

A doua imagine înfățișează o tânără cu ochii închiși, cu o zgârietură pe frunte, într-un colț, înconjurată de oameni care îi suflă vindecare sub forma unui praf auriu. I-am dat și un titlu acestei imagini: FIX ME.

Mintea îmi zboară spre mii de imagini similare, doar că nu am talentul necesar pentru a le desena. Așadar, mă folosesc de scris. Nu te speria, acest articol nu e făcut pentru că ceva s-a întâmplat acum. Ceva s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Nu am nicio intenție necurată. De aceea nici nu voi distribui acest articol. Nu doresc să sperii pe nimeni. Dar am vrut să scriu. 

• Mi s-a spus să scriu mai... vesel. Oamenilor nu le plac poveștile triste, iar după cele două cărți publicate de mine până acum, o a treia la fel de tristă ar dezamăgi și ar intra în monotonie și lipsă de suspans, de curiozitate a cititorilor. Dar, până la urmă, întrebarea principală este...

Who is in control?

Fotografiază-ți sufletul

Acum o săptămână am fost la un atelier de film documentar. Iubesc camera, deși nu îmi place să fiu sub ochiul ei de sticlă, ci în spate. Ea poate m-ar iubi, deși am o fărâmă de-ndoială. Aflată la acel atelier, am avut de a face cu o cameră, bineînțeles, un trepied ce îmi făcea mici probleme și, nu în ultimul rând, oameni. Am fost nevoită să intervievez străini despre orice îmi trecea prin minte. Aveam să aflu lucruri despre viața lor, folosindu-mă de această scuză. Aparent, dacă ai o cameră în mână și spui cuiva că faci un documentar, poți afla multe despre persoana din fața ta și ai părea mult mai puțin ciudat decât dacă mergi să îi întrebi direct, fără aparat. Cu toate acestea, puțini sunt cei care acceptă să fie filmați, intimidați fiind de camera ce pare un monstru uriaș și o posibilă umilire în fața întregii lumi pentru ei. Sinceră să fiu, aș fi acționat asemeni lor și probabil încă aș face-o, dar cu siguranță m-aș gândi de două ori înainte. Sentimentul de ușurare de după acceptarea pe care am primit-o după atâtea refuzuri, m-a făcut să mă gândesc că mereu este o speranță, așteaptă, oamenii vin și pleacă, iar cineva va fi întotdeauna acolo să te primească. Nu în ultimul rând, deși ești în spatele camerei, nu uita să fii cu sufletul alături de cei din față și să-ți fotografiezi întâi propria reflexie a pasiunii.

O speranță și jumătate

Poate te aștepți la o postare ca oricare alta legată de speranță și de ideea de a nu renunța niciodată. Dar eu nu am de gând să neg acest lucru. A spera este inevitabil, cu toate că simțim la un moment dat că nu mai avem niciun gram de speranță. Fără a spera nu putem trăi, atât la propriu, cât și la figurat. Regăsește-te în propriile plăceri și nu uita niciodată că problema ce acum te macină, peste câțiva ani nu va mai conta. Așa că de ce să te stresezi acum pentru ceva ce nici nu va conta? Fiecare problemă are o rezolvare, iar fiecare întrebare are un răspuns. O speranță poate salva o viață. Ofer-o fără a te gândi la ce primești înapoi și cu toate că nu ai energie pozitivă pentru a o împărți, încearcă. O vei găsi, undeva, în zâmbetul celuilalt, și vei primi în schimb o speranță și jumătate.

Lansare "Timpul"

Volumul "Timpul" a fost lansat astăzi, la sala de lectură a bibliotecii Liceului Teoretic "Mihai Eminescu" din Bârlad. Am fost asistată de oameni minunați care și-au rupt din timpul lor prețios pentru a fi alături de mine, iar eu nu le pot fi mai recunoscătoare.

Cu sala plină de emoții și de oameni, am ascultat cele mai frumoase urări și opinii legate atât de carte, cât și de propria persoană. A fost o zi extraordinară, pe care nu o voi uita niciodată, și sper din suflet să mai am parte de asemenea ocazii unde se adună toți cei dragi mie și dovedesc încă o dată că sunt parte din viața mea. Parte din "Timpul" meu.

Fragment din "Timpul"

Fragment din volumul "Timpul":

”Mă schimb de hainele ude și urc la etaj, în camera mea, de unde ploaia pare mult mai fermecătoare, iar fulgerele luminează orașul al cărui apus era acoperit de norii cenușii. Vântul părea să își facă de lucru mai mult decât de obicei, așadar hotărăsc să închid geamul camerei, tocmai când observ o pată sângerie sub forma unei mâini la geamul lui Nidris. Trebuia să fie o altă glumă a ei, așa că ignor detaliul ce ar fi înfiorat pe cineva ce nu o cunoștea și revin la cartea mea, cufundându-mă în povestea lipsită de furtună. Nici nu realizez când somnul mă încearcă, până când sunt trezită de mai multe bătăi foarte insistente în ușă și un strigăt de ajutor, ce părea a fi a lui Nidris. Grăbită să văd ce se întâmplă, mă îndrept către ușă și când o deschid nu văd nimic altceva decât furtuna de mai devreme. Ies pe ușă și privesc în stânga și în dreapta, ușor panicată. O mână îmi acoperă gura, oprind astfel un țipăt ce oricum nu putea fi auzit de nimeni. Simt o înțepătură în brațul stâng și amețeala aduce cu ea un țiuit în urechi din ce în ce mai puternic, eclipsând  total sunetul ploii si fiind astfel întuneric deplin pentru mine.”

Nu uitați, lansarea e vineri, 20.10.2017, la ora 13:00! :)
A venit timpul!

Lansarea volumului "Timpul"

Așteptarea a luat sfârșit! Așadar, vineri, 20.10.2017, la ora 13:00, va avea loc lansarea volumului "Timpul" la sala de lectură a bibliotecii Liceului Teoretic "Mihai Eminescu" Bârlad. Ești elev și vrei să participi? Te aștept cu drag!

Improvacanța - recenzie

Improvacanța a reprezentat pentru mine mai mult decât o ocazie de a cunoaște oameni noi, minunați, ci și de a petrece timp cu aceștia și a fi parte din lumea lor. Această tabără de teatru mi s-a oferit ca o minune. Eu, acea adolescentă timidă din umbră, ce observă totul dintr-un colț întunecat de emoții și înfrigurat de singurătate, am avut astfel șansa de a schimba acest lucru la mine, oarecum, pentru câteva zile, îmbrățișând bucuria de a fi eu însămi și de a arunca o pată de culoare în sufletul meu prin ceea ce unii numesc "curajul" de a ieși în evidență și a îmi urma primul impuls. Am învățat că nu e greșit să ieși din zona de confort și că a fi vulnerabil nu te face mai slab, ci mai puternic. Am învățat că e bine să ai curaj și inițiativă, dar să ții cont și de părerea celorlalți, și, de asemenea, că teama de ridicol este inutilă și nici măcar nu este o teamă reală. Am trăit în prezent fără a mă gândi la viitor, fiind astfel nevoită să las tot trecutul în urmă odată cu grijile. Am văzut stele căzătoare, am făcut rap și am găsit trifoi cu patru foi. Am mângâiat căluți și am comunicat cu aceștia altfel decât prin limbajul cu care eram obișnuită - cel verbal.
Această tabără m-a făcut să mă simt bine printre oameni, ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată în restul timpului.
Și serios acum - cum să nu te simți bine alături de cei mai tari traineri și participanți?

HAI IMPROVACANȚA!

Dragă jurnalule

Astăzi am scris în jurnal, după multă vreme. Sau, mai bine zis, nu chiar în jurnal, căci nu îmi era la îndemână, dar am scris ceva într-un caiet plin de propriile scrieri. O pagină A4 plină de scris dezordonat, așa cum am obișnuit mereu să scriu. 

 Se spune că scrisul te definește, iar eu aș putea spune că am gândurile dezordonate. Trecând peste acest lucru, am scris o pagină cu următoarele lucruri:
"Dragă jurnalule,
Chiar dacă ești doar un caiet și am un jurnal adevărat, prefer să scriu aici. Astăzi, 31.7.2017, am început să îmi traduc prima carte în engleză pentru a o vinde pe Amazon. De asemenea, am început să recitesc o carte de Agatha Christie, căci ultima dată nu am apucat să o termin. De această dată mi se pare mai puțin plictisitoare. Elena, colega mea, a spus că e interesantă, așa că voi continua să o citesc. În legătură cu a doua mea carte scrisă, este aproape tipărită.
Ar trebui să mănânc mai sănătos. Nu are nicio legătură, știu, dar așa e. Oare să îmi fac un smoothie din bananele rămase de ieri? Mă voi gândi la asta. Până atunci, urează-mi succes, căci voi merge în cel puțin o tabără de teatru câștigată vara aceasta, iar dacă am noroc, vor fi două. Îmi pare destul de rău că nu m-am înscris mai devreme la SummerIS, dacă așa se numea, dar nu e grav, căci mai am un an și voi merge exact la ce facultate îmi doresc. Cât despre cât de bună îmi va fi alegerea și cât de greu va fi la facultate, pot afla din garantata mea experiență teatrală din această vară (sau mai bine zis experiențe). Cu siguranță am făcut și voi face cea mai bună alegere. De nimic nu am fost mai sigură. Cu toate acestea, sunt o introvertită care va petrece foarte mult timp cu oamenii. Și nu regret. Va fi greu, dar va fi al naibii de superb."

Doar o scânteie

Este nevoie doar de o scânteie pentru a aprinde ceea ce mai târziu se va numi efectul fluture. Nu este nevoie de un efort mare pentru a produce un efect uriaș, căci până și cel mai mic efort poate muta munții din loc și până la urmă, o mică scânteie formează focul cel mai mare, iar deciziile noastre și contribuția noastră în viața de zi cu zi pot determina oamenii din jurul nostru, cel mai probabil, să facă la fel. Trebuie doar să iei inițiativă și să duci până la capăt, sau măcar să începi ceea ce ai de gând să faci. Fă-ți un plan de bătaie și nu mai aștepta ocazia perfectă, ci treci la treabă, căci nu ai timp de pierdut. Și nu ai de ce regreta, atâta timp cât ce faci nu este rău pentru nimeni, inclusiv pentru tine. Nu regreta ceva ce odată te-a făcut fericit.