Acum o săptămână am fost la un atelier de film documentar. Iubesc camera, deși nu îmi place să fiu sub ochiul ei de sticlă, ci în spate. Ea poate m-ar iubi, deși am o fărâmă de-ndoială. Aflată la acel atelier, am avut de a face cu o cameră, bineînțeles, un trepied ce îmi făcea mici probleme și, nu în ultimul rând, oameni. Am fost nevoită să intervievez străini despre orice îmi trecea prin minte. Aveam să aflu lucruri despre viața lor, folosindu-mă de această scuză. Aparent, dacă ai o cameră în mână și spui cuiva că faci un documentar, poți afla multe despre persoana din fața ta și ai părea mult mai puțin ciudat decât dacă mergi să îi întrebi direct, fără aparat. Cu toate acestea, puțini sunt cei care acceptă să fie filmați, intimidați fiind de camera ce pare un monstru uriaș și o posibilă umilire în fața întregii lumi pentru ei. Sinceră să fiu, aș fi acționat asemeni lor și probabil încă aș face-o, dar cu siguranță m-aș gândi de două ori înainte. Sentimentul de ușurare de după acceptarea pe care am primit-o după atâtea refuzuri, m-a făcut să mă gândesc că mereu este o speranță, așteaptă, oamenii vin și pleacă, iar cineva va fi întotdeauna acolo să te primească. Nu în ultimul rând, deși ești în spatele camerei, nu uita să fii cu sufletul alături de cei din față și să-ți fotografiezi întâi propria reflexie a pasiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu