Scrisul e un viciu

A scrie este pentru un scriitor ca fumatul pentru un fumător. Nu te poți abține, e acea sete de a face ceea ce simți că trebuie făcut. E acea nevoie inexplicabilă pe care doar semenii tăi o pot înțelege. Odată intrat în lumea scrisului, nu vei mai putea ieși, însă acest lucru este valabil doar pentru scriitorii adevărați.

Căci boala scriitorilor nu este aceea de a nu mai avea idei, ci aceea ce a vrea să te oprești, dar a nu fi capabil. E ca în acele momente, precum acesta, în care scrii pentru că gândurile nu îți dau pace și nu vei putea dormi până nu așterni încă vreo două cuvinte pe hârtie.

Nu e o simplă alegere, e un mod de viață. Iar uneori, e un mod de moarte. Scrii cât te țin mâinile și pixul, sau poate bateria, iar apoi observi cum paginile se umple de plasma gândurilor pe care ai ales să ți le însușești.

 Un scriitor nu rămâne în pană de idei, el are prea multe și nu știe cum să și le ordoneze, căci mintea lui este vraiște, iar rațiunea îi este asemeni. Cu toate acestea, cumva, reușește să inducă și celorlalți propriile trăiri, fără a se împiedica de goluri ale noemelor.

Spre deosebire de fumat, spre exemplu, scrisul, deși provoacă dependență, este benefic în majoritatea timpului.

 Poți încerca fără teamă, scrisul nu atacă organele cum o fac alți factori nocivi, precum fumatul sau, de ce nu, iubirea?