Cum mai ești?

Am vorbit astăzi. Nu direct, bineînțeles. N-am mai făcut asta de mult. Când ți-am văzut numele pe ecranul mobilului, am sperat. Dar când am răspuns, nu erai tu. Era altcineva. Avea vocea formală, mult mai formală decât a ta. Nu o uitasem. Cum aș fi putut? Mai degrabă am uitat-o pe a ta.

Deseori mă întreb de ce nu fac ceea ce ar trebui. De ce nu mă detașez de gândurile mele? Dar apoi îmi vine în minte răspunsul: pentru un scriitor, orice sentiment este mai bun decât niciunul. Așadar, încerc să profit la maxim de ce a mai rămas din mine și gândesc. Prea mult.

Mă grăbesc. Mereu o fac. Pe stradă, la teste, chiar și când vorbesc sau spun o glumă în acele momente în care mă simt obligată să îmi amintesc una. M-am grăbit și să cresc, să mă maturizez mult mai devreme. Doar că nu a fost alegerea sau dorința mea. Spre deosebire de restul, nu am vrut niciodată să cresc, deși copilăria mea a fost departe de ceea ce unii numesc "minunată".

Astăzi, am cunoscut pe cineva. Mai multe persoane. Cel puțin două dintre ele mi-au amintit ce viitor strălucit mă așteaptă, fix în clipele în care mă gândeam la cât de oribil mă simt. Nu, nu a ajutat. Și nu văd asta ca pe un ajutor, deși apreciez enorm gestul, însă nu pare să îl pot valorifica pe deplin. Sau chiar deloc.

Am atâtea de zis, atâtea de făcut, și totuși... nimic.
Când mă întrebi ce am mai făcut, iar eu dau din umeri, nu este pentru că nu știu ce am făcut, și nici pentru că nu îmi place întrebarea, ci datorită faptului că faci doar conversație, vrei să vezi ce spun sau pentru că nu pot accepta ideea că nu, nu fac bine, și niciodată nu mă vei auzi spunând asta, iar unul dintre motivele pentru care nu sunt bine este dovedit de prezența mea în fața ta.
Iar tu, da, chiar tu, ești în mintea mea atunci când mă gândesc la întrebarea "cum mai ești?".

Semnat, din nou, cu gândurile vraiște,

O fată din anonimat