Încă un an

Exact acum un an eram nu foarte departe de casă. Era, bineînțeles, revelionul, iar eu îl petreceam acasă la un fost prieten și familia sa. Am plâns la gândul de a o lăsa pe mama singură, așa cum a făcut și ea, gândindu-se că mi-e mai bine așa și că mă voi distra de minune. Dar s-a înșelat. Iar acum, după exact un an, nu pot spune că mă distrez mai bine fără să mint. A mai trecut un an. Unul la fel ca și ceilalți, dar atât de diferit...
Mă întreb câți s-au deranjat să rezolve codurile din articolul anterior. De fapt, la ce bun? Mai vine un an, iar eu deja știu ce mă așteaptă. Lacrimi, bucurii, tristeți, știu exact și când va veni fiecare emoție, cea mai mare începând cu luna februarie, și nu, nu mă refer la competențele alea de doi bani. Doar cine trebuie să știe își va da seama la ce mă refer. Sunt blestemată de boală și mă urăsc pentru asta. Recitesc iar și iar articolul pe care nu îmi permit să îl fac public. Pentru anul care vine, tot ce vreau e să mă vindec.
Vreau.
Pace.
Și.
Atât.


Te rog...

... .- ...- . / -- .

Găsește-mă

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

0, caută-mă printre cuvinte, căci mă ascund între rânduri. Pune cap 1a cap indicii1e, dar nu înainte de a 0bserva 0rice urmă de ne0bișnuit în 0chii mei. Căci 1a 0 1ăsare 1ăuntrică a 0rbitei 1uminii, 0 singură ca1e e de ajuns să 0 stingi. 0 1atură 1impede 1ustruită a acelui 0biectiv 1asă 0 întreagă 1ume, 0 1ocuință 1acustră stră1ucind fără 0biecții 1a 0b0seala sa. 0 a1băstrea1ă, 0 1ucire 1uciferică, 1ăuntrică și 1aterală r0tește tota1u1 10r, 0, 1ungă 0bsesie!

.- .--- ..- - --- .-.

Nu-ți face griji, visează!

 De ce să îți faci griji? Lasă jos umbrela care oprește razele soarelui din a te atinge în încercarea ta de a stopa o eventuală furtună.

E mai mult decât un simplu vis, e deja un plan, ai deja idei, ai deja imaginea lui în minte. Cum sună asta? Bine? Atunci, ia încearcă! Imaginează-ți doar cum e ca cele mai "imposibile" lucruri să fie posibile. Te-ai gândit până acum că poate nu e imposibil, ci doar că nu ai descoperit o cale?

Și ce dacă planul A nu a mers? Măcar ai încercat. Nu te gândi la ce va urma, la ce vei face, doar la ce poți să faci și la ce crezi că e mai bine, fără a te presa.

Visurile sunt un infinit din tot ceea ce vrei tu, iar tu ești singurul care îl poate face să se întâmple. Gândește-te doar la ce e de făcut, și... fă-o. Atâta timp cât nu pune pe nimeni în pericol, dă-i blană. 

Cea iubită

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

Numele meu semnifică "cea iubită". Mereu a făcut-o, evident. Dar mă simt, oare, așa?

Prea multe gânduri îmi învăluie pasiunea cu care arunc bucăți ciobite de idei pe hârtia pătată de sentimente. Cine ești să mă iubești? Este acest articol despre mine? Despre cine stă în spatele "fetei din anonimat"? Iar dacă o faci, dacă mă iubești, de ce? De ce o faci? Și cum ar fi posibil ca eu să fiu iubită? "Cea iubită" mă numesc. Dar ce destin m-a făcut așa? Căutăm răspunsul la atâtea întrebări, iar când îl aflăm, regretăm și ne dorim să nu fi aflat, să nu fi știut, să ne fi mulțumit cu lucrurile obișnuite. Prețul plătit, contravaloarea, e prea mare pentru un simplu om, așa cum supranaturalul depășește mintea umană, fie el real sau nu. 

În clasa a noua am avut ca temă la istorie să aflăm semnificația numelui nostru, dar eu deja o știam. Am fost prima întrebată cum mă cheamă, de către profesor, la care am răspuns fără ezitare "cea iubită".

 Sunt iubită de păcate, îmbrățișată de straniu, sărutată de moarte și sufocată de gânduri.

Viața ca o... piatră

Uneori, viața este ca o... piatră. Corect. Una ascuțită și dură sau, de ce nu, una prețioasă. Depinde de tine cum privești lucrurile. Dacă alegi să arunci cu pietre în apa în care îți vezi chipul, s-ar putea să fii stropit sau lovit înapoi, dar dacă alegi să prețuiești viața așa cum trebuie, te vei trezi înconjurat de diamante de oameni, sau poate chiar unele reale.
Viața nu e mereu atât de dură pe cât îți închipui. Și poate e gândești: ce știe o puștoaică, așa ca tine? Ei bine, știu mai multe decât ar trebui.
Poate mult prea multe.
Exact ca o umbră care stă în spatele tău, mereu, spionându-te. Shhh! Auzi? E sunetul vieții care curge prin tine odată cu inima ce-ți pompează sânge atât de repede, încât cu fiecare cuvânt citit te încălzești mai tare. Tot mai tare...
Asta, ei bine, e viață. Dar ce se întâmplă când o tratezi ca pe o simplă piatră și nimic mai mult? Ca pe una... deloc prețioasă? Ce așteptări ai atunci când tu te plângi peste tot despre cât de dură și nedreaptă e viața?
Ridică-te, taci, și până nu faci ce trebuie făcut ca să ajungi unde vrei, nu ai dreptul de a scoate un sunet. Așa că lasă viața să își vadă de treaba ei, iar tu, de a ta.

Făcută din reflexie

Sunt. Cum sunt? Cine sunt? De ce sunt? Și unde mă îndrept? Întrebări banale, existențiale, dar al căror răspuns este necunoscut, exact ca mine sau ca tine. Din ce suntem făcuți? Suntem la fel? Dacă suntem făcuți din același lucru, din aceeași materie, de ce suntem atât de diferiți și totuși, avem atâtea în comun? De ce?
DE
CE?
Sunt făcută din reflexie. Doar că această reflexie nu e identică, ci este indescifrabilă, de nedeslușit, căci oglinda mi-a fost spartă, iar o oglindă spartă nu se mai repară. Nu pot fi reparată, ceea ce afectează modul în care te vezi prin mine, ceea ce afectează modul de a da înapoi ceea ce primesc. De a reflecta. Totul. Chiar și... pe tine.

Viața ca o... gumă

Uneori viața este ca o... gumă. Da, ai auzit bine. O gumă. Una acră la suprafață, lipicioasă, dar dulce în interior. Iar pentru a ajunge în mijloc, este necesar, după cum toți știm, să trecem prin partea acră și să riscăm chiar să nu primim o gumă dulce.
Însă dacă nu riști, nu câștigi, nu? Ce ai de făcut? După ce mesteci guma, treci de părțile bune și mai puțin bune, încercăm să stoarcem mai multe momente frumoase din acea gumă, însă dacă încercăm prea mult și nu renunțăm la ea, dacă înghițim tot ce nu ne place, precum acea gumă lipsită de gust și nu ne rezolvăm problemele, ne vom îneca... într-un ocean acru de lacrimi.
Așadar, scuipă și mergi mai departe, dar ai grijă unde scuipi. Și încă ceva. Ai grijă să nu fii călcat în picioare, ca o gumă.

I'm a believer

Mi s-a spus că nu pot ajunge unde îmi doresc, că voi muri de foame și că trebuie să găsesc altă cale, una mai ușoară și care nu presupune un asemenea risc.
Iar eu, am zis nu. Și încă o fac. E riscul meu. Iar dacă va fi să mor de foame pentru a da tot ce pot să ajung unde vreau, sunt dispusă să risc. Cuvinte mari, știu, dar sunt poate prea sigură pe mine că sunt născută să fac așa ceva. Nu obișnuiesc să fiu sigură pe mine, ci din contra. Dar de această dată, acest sentiment străin îmi îmbrățișează cu căldură speranțele. De ce să renunți când poți să nu? De ce? Care sunt limitele și cine ți le impune? Ce te oprește?
Sunt sătulă până peste cap de așa ceva. Vrei ceva? Obține-l. Nu o faci? Nu ai nici cea mai mică scuză. Sună dur? Așa e. Pe cât de complicat pare, pe atât NU e. Nu complica viața degeaba. Fă ce trebuie făcut.
Be a believer.

Scrisul e un viciu

A scrie este pentru un scriitor ca fumatul pentru un fumător. Nu te poți abține, e acea sete de a face ceea ce simți că trebuie făcut. E acea nevoie inexplicabilă pe care doar semenii tăi o pot înțelege. Odată intrat în lumea scrisului, nu vei mai putea ieși, însă acest lucru este valabil doar pentru scriitorii adevărați.

Căci boala scriitorilor nu este aceea de a nu mai avea idei, ci aceea ce a vrea să te oprești, dar a nu fi capabil. E ca în acele momente, precum acesta, în care scrii pentru că gândurile nu îți dau pace și nu vei putea dormi până nu așterni încă vreo două cuvinte pe hârtie.

Nu e o simplă alegere, e un mod de viață. Iar uneori, e un mod de moarte. Scrii cât te țin mâinile și pixul, sau poate bateria, iar apoi observi cum paginile se umple de plasma gândurilor pe care ai ales să ți le însușești.

 Un scriitor nu rămâne în pană de idei, el are prea multe și nu știe cum să și le ordoneze, căci mintea lui este vraiște, iar rațiunea îi este asemeni. Cu toate acestea, cumva, reușește să inducă și celorlalți propriile trăiri, fără a se împiedica de goluri ale noemelor.

Spre deosebire de fumat, spre exemplu, scrisul, deși provoacă dependență, este benefic în majoritatea timpului.

 Poți încerca fără teamă, scrisul nu atacă organele cum o fac alți factori nocivi, precum fumatul sau, de ce nu, iubirea?

Cum mai ești?

Am vorbit astăzi. Nu direct, bineînțeles. N-am mai făcut asta de mult. Când ți-am văzut numele pe ecranul mobilului, am sperat. Dar când am răspuns, nu erai tu. Era altcineva. Avea vocea formală, mult mai formală decât a ta. Nu o uitasem. Cum aș fi putut? Mai degrabă am uitat-o pe a ta.

Deseori mă întreb de ce nu fac ceea ce ar trebui. De ce nu mă detașez de gândurile mele? Dar apoi îmi vine în minte răspunsul: pentru un scriitor, orice sentiment este mai bun decât niciunul. Așadar, încerc să profit la maxim de ce a mai rămas din mine și gândesc. Prea mult.

Mă grăbesc. Mereu o fac. Pe stradă, la teste, chiar și când vorbesc sau spun o glumă în acele momente în care mă simt obligată să îmi amintesc una. M-am grăbit și să cresc, să mă maturizez mult mai devreme. Doar că nu a fost alegerea sau dorința mea. Spre deosebire de restul, nu am vrut niciodată să cresc, deși copilăria mea a fost departe de ceea ce unii numesc "minunată".

Astăzi, am cunoscut pe cineva. Mai multe persoane. Cel puțin două dintre ele mi-au amintit ce viitor strălucit mă așteaptă, fix în clipele în care mă gândeam la cât de oribil mă simt. Nu, nu a ajutat. Și nu văd asta ca pe un ajutor, deși apreciez enorm gestul, însă nu pare să îl pot valorifica pe deplin. Sau chiar deloc.

Am atâtea de zis, atâtea de făcut, și totuși... nimic.
Când mă întrebi ce am mai făcut, iar eu dau din umeri, nu este pentru că nu știu ce am făcut, și nici pentru că nu îmi place întrebarea, ci datorită faptului că faci doar conversație, vrei să vezi ce spun sau pentru că nu pot accepta ideea că nu, nu fac bine, și niciodată nu mă vei auzi spunând asta, iar unul dintre motivele pentru care nu sunt bine este dovedit de prezența mea în fața ta.
Iar tu, da, chiar tu, ești în mintea mea atunci când mă gândesc la întrebarea "cum mai ești?".

Semnat, din nou, cu gândurile vraiște,

O fată din anonimat

Las-o să mănânce

"Au trecut două zile și nu am pus nimic în gură, iar atunci când am încercat, am dat tot afară imediat. Din nou, știu ce se întâmplă. Știu și de ce. Dar mă întreb: cât va dura oare?"
Las-o să mănânce. Deja avea destule pe cap. De ce faci asta? Nici nu îți închipui cât de vinovată se simte. Mama ei spune că face mofturi, iar colegii spun că e proastă sau fițoasă și că vrea să se dea mare sau să slăbească omorându-se încet.
Iar psihologul... nici nu știe. Încă. Momentan lumea nu știe. Dar va afla. Curând.


Asta e povestea unei fete care refuză să mănânce pe zi ce trece. Una din câteva mii din lume.
Aceasta este una dintre problemele întâlnite tot mai des. Și nu se oprește aici.
Nu ignorați asemenea cazuri. Se ascund multe în spatele motivelor recurgerii la un asemenea gest.

Ce s-a întâmplat?

ATENȚIE!
Următorul material are conținut ce poate deranja cititorul. Dacă ești mai sensibil din fire, îți sugerez să închizi articolul.
 Te-am avertizat.

Am tot fost întrebată în ultima vreme "ce ai pățit?", "de ce ești supărată?", sau "ce s-a întâmplat?". Totul, însă, se rezumă la un singur cuvânt: depresie.
E ca un pod. Unul vechi, întunecat, prăfuit. Și mai ales, nemărginit. Scârțâie, și cu cât vrei să ajungi mai mult pe cealaltă parte, încet sau alergând, riști să cazi, căci podul nu are sfârșit.

Silent dark, that's all you got.
Într-o liniște înfiorătoare, numai umbrele se aud. Iar la un moment dat, când crezi că ai dat de lumină, ajungi la capătul... nu, nu podului, ci puterilor. Acolo dai de un castel.

Iar acel castel, așa înalt și gotic, cum îl vezi, are mii și mii de holuri. Mergând prin acestea în căutarea unui ajutor, găsești o... ființă, ce îți sare în cale.

Privind-o, realizezi că nu erai singur în tot acest timp, așa cum te îngrijorai tu, dar și că singurătatea ar fi reprezentat un lucru bun în acea clipă. Fără a scoate un sunet, dar respirând greoi, creatura din fața ta te ia de braț și te duce într-o cameră cu un singur scaun.

Așezat, cu tristețe în suflet, îți citești speranțele deșarte din propria-ți minte învăluită de fumul negru al întunericului, și, bineînțeles, depresiei.

Așadar, ce s-a întâmplat?

Cerneală pe hârtie

Cerneala se împrăștie pe hârtie odată cu emoțiile mele ce pătează paginile subțiri ce miros a vanilie și amintiri.

Ascultă sunetul ploii de gânduri asupra pământului lovit de stele și petale din parfumul tău.

 Ascultă... Simți? Mă auzi? Ești acolo? Unde ești? Mi-ai spus să vin să te găsesc aici, dar te-am văzut trecând pe lângă mine, fără să mă observi. 

Când te-am sunat, mi-a răspuns ea. "Da, vă rog!" și un șoc interior, intuit totuși. Atât și nimic mai mult.

Arăți diferit față de acum câteva luni. Ți-a mai crescut barba, ceea ce te face să arăți ceva mai diferit decât în imaginea cu care mă obișnuisem și pe care o regăsesc adesea adânc în străfulgerarea gândurilor mele.

Dacă aș fi fost lesbiană, cu siguranță m-ai fi făcut să uit de asta. Dar nu sunt. Așa cum nici tu nu ești ceea ce vreau eu să fii. 

Cu toate acestea, plâng adesea în toiul nopții cu gândul la faptul că ai ales să fii, totuși, în viața mea. Ai venit când te așteptam mai puțin. Ai fost acolo, deși ai atâtea de făcut! Și m-ai pus pe primul loc când nu eram nimic mai mult decât o altă persoană, ca celelalte. 

De ce?

Aș vrea să rezolvăm odată asta. Au trecut prea mulți ani, iar eu... eu nu te pot lăsa să știi, deși o faci, cu siguranță.

P.S. Acest articol a fost scris fără a face apel la o persoană anume, ci doar cu gândul de a împrăștia cerneală pe hârtie într-un mod diferit față de cel obișnuit.