Promise

We promise to dare

In the new year to fight.

Those dreams that we share 

To turn into light.

We may look at the sky

Fill our hearts with motivation

But when the sky lanterns fly

Don't think about reputation.

Whether you want love or career

Don't give up and don't feed your fear.

     Acum un an aveam grijă să nu uit câte pastile de Zoloft trebuia să iau pe zi sau câte de Convulex. Îmi promisesem să păstrez unele secrete până în pământ, deși acceptarea lor era doar un vis la care nici nu mă prea gândeam. 

     Acum un an nu știam dacă voi ajunge să văd Florida sau dacă voi lua bacul.

     Acum un an mă visam a fi studentă la teatru și îmi făceam griji că încă nu știam ce să învăț pentru admiterea care oricum nu mai avea să conteze. Îmi păsase atât de mult încât în momentul în care a sosit, voiam doar să se termine, iar o parte din mine voia enorm să nu treacă mai departe. Paradoxal.

     Acum un an îmi doream ca în 2018 să scap de psihiatru, de depresie, de pastile și să îmi găsesc pacea. Am găsit-o. Dar nu am păstrat-o. 

     Acum un an aveam, ca și acum, pregătit lampionul pentru miezul nopții din ziua ce urma.

     Acum un an visam doar noaptea, dacă își făceau loc printre coșmaruri, imagini în care îmi vedeam "familia" din America.

     Acum un an nici nu mă gândeam că o să fi stat în mașini de lux, la masă cu nota de plată de sute de dolari și fără grija că nu mi-ar ajunge banii, că o să merg singură până în cealaltă parte a lumii și voi fi primită cu o duzină de trandafiri, că o să termin liceul cu premiul I sau că o să primesc diplomă și medalie la care doar privisem cu admirație când o vedeam atârnând de gâtul șefei de promoție. Îmi aminteam de nopțile când tocisem ultima dată - în clasa a IX-a, la biologie, unde ajunsesem să înlocuiesc foile la un moment dat cu unele gata scrise, la test, iar dacă eram întrebată dacă am copiat, spuneam un simplu "nu" și așteptam următorul curs. Dacă voiam să copiez la vreo materie, se auzea de prin clasă un "bine, Ana!" sau "lasă caietul".

     Acum un an, nici nu mă gândeam că aveam să public o a treia carte, care era doar formată din scrieri abandonate, dar urma să fie lucrată foarte mult în lunile ce se apropiau. 

     Nici nu eram sigură dacă voi începe o facultate - oricare ar fi aia, darămite să stau la cămin cu încă 4 fete în cameră și o țeavă în loc de duș.

     Acum un an nici nu mă gândeam că o să ajung la conferințe cu diferiți psihiatri sau că o să mai fac matematică vreodată, după ce la final de clasa a X-a mi-am spus "gata cu matematica pentru tot restul vieții". Copii n-am vrut niciodată și nici nu vreau, așa că mă gândeam că nu va trebui să ajut pe nimeni cu matematica, așa că, teoretic, terminasem cu totul. Era doar începutul, se dovedise.

     Acum un an scrisesem un articol tot aici, pe blog, despre cum vreau pace și atât sau despre cum reciteam un alt articol nepublicat nici astăzi, ca alte mii de cuvinte și gânduri care trebuie să rămână acolo unde sunt sau să dispară. 

     Acum un an încă iubeam zilele de marți (acum nici nu mai știu când le întâlnesc, căci simt o vară cu zăpadă și un august târziu, cu artificii, nicidecum final de decembrie). Amăgeam o colegă cu tot felul de indicii despre motivul pentru care mi-ar plăcea ziua de marți, în timp ce alții mă credeau poate o ciudată și treceau mai departe, peste moment. 

     Acum un an trecuse aproximativ o lună de când îi dădusem papucii primului meu "iubit", pe care mă chinuiam să îl plac în fiecare zi. Fix în aniversarea de 2 luni am pus punct unui lucru care nici nu pot spune că a existat. Psihologul meu era mândru de a mea alegere. La fel și eu. Încă sunt. În urma cărților mele publicate pe care nu se obosea să le citească, ajunsese să le citească a lui mamă care mă credea nebună și cumva era sigură că aveam să îi ucid fiul cu sânge rece. Avea un scenariu clar, pus la punct, plin de detalii, mult timp liber și imaginație de parcă am fi scris împreună acele cărți. 

     Acum un an mă motivam să continui doar pentru a vedea Florida, oricât de egoist îmi suna în minte. Când auzeam în clasă, la finalul orelor, adesea, "Ana, vino puțin să vorbim!", știam că era vorba de încă un profesor îngrijorat de felul cum mă simt sau de sănătatea mea mintală, sugerându-mi să cer ajutor la un psiholog sau să merg la biserică. Le-am încercat pe amândouă, iar legat de psiholog - aș fi putut face un site cu reviews pentru fiecare în parte. Țin minte când i-am zis prima dată mamei că vreau să merg la mănăstire și credea că nu mă mai întorc sau că mă călugăresc.

     S-a dovedit mai târziu că nici psihiatria nu era la fel de încheiată pe cât credeam eu. Iar când eram chemată de profesori, unii colegi puteau crede că în sfârșit Ana cea care "face pe sfânta" a intrat în belele sau poate a strâns de gât pe cineva și cine știe - poate avea să se deschidă ușa clasei odată și să intre doi oameni în halate albe cu multe lanțuri, poate în ora celui mai exigent profesor, venind după mine și astfel mai zburând din oră. Dar, spre dezamăgirea unora, tot ce au văzut erau atacuri de panică sau crize de plâns (fără țipete sau dat în cap cuiva), alții folosindu-se de ce vedeau drept dovadă a nebuniei mele, alții pretinzând că i-am amenințat, iar dacă cineva mă întreba ce am pățit, i se spunea repede să plece de lângă mine, de parcă eram o bestie gata să atace. O colegă observase la un moment dat numărul de cca. 7 pastile scoase deodată din flacon, spunându-mi că iau multe pastile. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

     Acum un an aveam cu 15 sau 20 de kg. mai mult. Motivul pentru care am slăbit o să îl las în "cutiuța" cu motivul pentru care îmi plăcea marțea și cu multe altele pe care poate într-o zi le voi arunca în râu, să fie găsite de vreo balenă pe fundul râului sau de vreun străin oarecare. Ar avea prea mult de citit. Povestea mea e lungă, iar cărțile mele o combină foarte mult cu ficțiunea.

     Acum un an, Anna Wolff, versiunea mea mai bună de numită astfel la mijloc de august, nu exista. Acum are planuri și scrie în engleză. 

     Acum un an urma să mă stingă ceva, în prag de bac, iar grijile mele pot fi clar citite în paginile de jurnal în care ziceam că nici la logică - materia mea de suflet - nu aș fi putut trece. Era prea aproape de un moment important, dar dacă treceam de bac și de admitere, ce mai conta? Puteam să și mor în partea opusă a lumii. Aș fi murit fericită. Dar nu acesta mi-e scopul. Uneori, continui din curiozitate, doar să vezi ce ți se mai poate aduce pe "tavă". 

   Acum un an nu mi-am promis nimic. Așa cum nu o fac niciodată în aceste momente. Niciodată nu am putut înțelege cum unii oameni îndrăznesc a crede că fericirea e o alegere. Nimic nu mă irită mai tare. Așa că nu îmi promit să o obțin. Nici să o găsesc, căci am găsit-o deja, undeva departe. Poate chiar și mai aproape. Dar poate e doar o iluzie. Doar mintea mea. Scenariile mele. Credințele mele. Secretele mele. Faptele mele. Doar eu - oricare ar fi aceea.

 Crăciunul nu mi-a plăcut niciodată. Nici Anul Nou.

De prea multe ori credem că se termină unele lucruri, când, de fapt, abia încep.   

De Anul Nou, ai grijă ce îți promiți! Dacă nu te ții de promisiuni, nu ești un om de cuvânt nici pentru tine, darămite pentru alții. 

Let it rain. Lasă timpul să curgă și fă ce poți!

Tu cum erai acum un an?

Semnez cum nu am făcut-o de mult,

O fată din anonimat

Noble

My darling, you are noble.

Please tell me I'm not wrong.

Because as much as I could see,

You're a queen in your destiny.

My dear, you are noble.

Aren't you?

Because I can not look at you

And you can't see me here, can you?

Or maybe you can do it all

Just face your fears. You never fall.

My... friend, you are noble.

You got your crown before I did.

You blew the candels and the wind

Was blowing all the luck to you.

 I can't be you.

My... different version, you are noble.

I see this daily and all night.

It can't be wrong. I can't be right.

Because sweet girl, you're noble.

You got 'em all, the beauty flows

Just as your face in mirror glows

And just as that one flower grows

To look at you. Admires you. 

But as much as your life seems nice

There's something that I could say twice.

I've learnt to want to stay the same

Embracing who I am - not fame. 

Fear

Fear

Fear the day that I shut up or the day I truly speak.

Fear the day I take decisions, the decisions I admit.

Fear the day you see me not or the day I disappear.

Fear the moment I don’t listen and the moment I don’t fear.

Fear the light that goes away from the corner of my eyes.
Fear the moment I am strong and moment I surprise.

Fear the light I hide inside when it wants to leave my soul.
Fear the day and fear the moment I will not have any goal.

Fear the fight before it ends, because then I will be gone.
Fear the thoughts and fear the anger that I fight with – all alone.

Fear the seconds when my heart will no longer beat the same.
Fear the moment that I rise and the moment I don’t blame.

Fear the secrets that you heard, because they may never end.
Fear the glory in your veins, because you may lose a friend.
Fear the moment when I doubt and the day I disagree.
Fear these days and all around them because they come close, you see.

Ciocolată

Un prieten spunea: "o bucată de ciocolată este mereu mai dulce după un pumn de sare".

De multe ori există întrebări referitoare la destin și la ce ne pregătește acesta. Așa cum unul dintre cei mai dragi oameni îmi amintește adesea, nu se știe niciodată ce primești "în farfurie", dar cooperezi și guști din ce ți se dă până când ori începe să îți placă, ori înveți să gătești.

După o perioadă sărată, dulcele unei întâmplări sau dulcele unei priviri este îndeajuns încât să întreacă ciocolata. Totodată, persistența unei situații dulci nu aduce nicio satisfacție în clipa în care pe tavă mai vine o prăjitură, iar astfel dulcele devine o obișnuință și o comoditate, transformând chiar uneori un beneficiu într-o greutate.

Astfel, fără un echilibru în viață nu putem să mergem mai departe, la fel cum în dietă este necesar să dozăm cantitatea din fiecare aliment. Iar așa cum mișcarea ne aduce antrenament fizic, a merge mai departe odată cu venirea situațiilor nefavorabile reprezintă antrenament psihic.

Nu lua decizii atunci când ești eclipsat de un sentiment, indiferent că e pozitiv sau negativ! Nu face promisiuni pe care nu le poți respecta! Ia-ți, dacă ai nevoie, un moment de liniște sau o gură de aer înainte de a răspunde cuiva. 

Și nu uita: o bucată de ciocolată este mereu mai dulce după un pumn de sare!

A woman

"Where the devil can't succeed, he'll send a woman."

From the beginning of time, women have been considered to be mean. Not always, not each of them, not everywhere. But they were called "mean". Even God punished the woman for convincing Adam to eat an apple. Not any apple, but one from the tree of knowledge. So that even today, as religion says, the woman has to endure terrible pains in order to create life and not only.

For many centuries, women had no rights. They fought for their rights until the rest of the world could finally see that they are not less than what a man can be. They now can vote, they can wear jeans or heels, but the "war" is not over. There are still many countries where women have no right of living, of going to see a doctor, of speaking without permission or of showing their hair, body or identity.

Despite some rights, the laws don't always get in the woman's favor.

Feminism shouldn't be considered a movement against men or against the rules of society. Feminism is supposed to prove that women are strong, independent and that they contributed to inventions and healthcare just as men did.

Being a writer is harder for a woman, having a job is paid less, being a theatre or movie director is considered "weird" and inappropriate for a woman. Even driving a car is considered "not for women" by many men. What I say is not that each woman can do everything as good as a man or better. What I mean is a woman should not receive less respect.

I don't make the laws, I am not a judge - but even if I were, it may be weird, considering I am a girl, right? A judge, a police officer, basically everything with a few exceptions. Even a math teacher that is a woman sounds incredible to some, because "women are not logical". Well, I got a ten in my final logic exam, so what about that?

A woman should not be considered evil or the devil's utensil. After all, Adam had his choice to make. Blaming Eve doesn't change much.

Equality shouldn't mean telling a woman to do "a man's job" in order to win her rights. Maybe she would succeed, maybe she wouldn't. But a woman's job is not to create children and take care of them or to stay home and cook while waiting for "her master" to come home.

And don't get me wrong, but in my opinion, both the woman and the man should have a job, earn a living, respect and love each other and not underestimate what the other can do. And if they want children, there is nothing wrong with that. If they don't, they shouldn't be blamed. A woman should not be convinced to have a baby if she doesn't feel ready, just as the partner's opinion also matters. They are both involved and it is the best that they support each other and have good communication and trust.

 The hard times of your life only make you stronger and make it a better story to tell. So dear women reading this, you are loved, precious and fabulous! Never consider yourself superior or inferior! Know your value! You are worth it!

Women are strong, smart, beautiful. But some of them are by far extraordinary.
I thankfully met some of these women (or girls), that also have all my respect, and I will name some of them, hoping they don't mind.
Marilyn Wolff, Rechelle Phillips Wolff, Tina Queen Ross, Haley Faye Rosenthal and her beloved mother, Roberta Feingold Rosenthal, my bestie - Paula Căpriță. These are just some women or girls that made me be glad we share the same genre and that they exist! But there are many more, but still very hard to find in this world.
Forgive me if you are not in the list - it doesn't mean you don't mean something to me!
If you ever met these women, don't forget to let them know how amazing they are!

You go, girls! 

My world

"This is not my world", I often think, shaking.

How did I get here? Where did this all come from?

And why?

How could something so familiar seem at the same time so different? How could something so different be so familiar?

It stole my thoughts. All of them. It turned them into something magical, beyond my imagination. It was like the other side of the world was a place where I could finally live, breathe and see for the first time. It was my last hope and the only thing that had so much power over me to distract me from... let's just call it "everything".

Some days in life make you feel like you drown into the water. But what you don't know is that the beauty inside you makes some tea out of it. And it tastes like victory and peace.

My wish at the beginning of the year was to find peace. Be careful what you wish for, because it may come true. Of course it did. I found peace, but I didn't keep it the same way I found it. After all, I wanted to find it, I didn't mention something about keeping it. Still, it is not the end. I don't want to see the past as past, I want to see it as a boost of energy and motivation.

Autumn. The end of summer. The end of many things. But every end is a new beginning, isn't it? And for things to start again, they first have to end. And that waiting between the lines of possible and impossible is like imagining the craziest thing that could happen and thinking about the opposite of your life or about those impossible things that you may tell your friends one day and they say you should be realistic and open your eyes.

I opened mine.  It can be scary. You never see it coming, for real. And I was so afraid of what I could see! But I did it! I did my best, I fought with anxiety, I ran on those stairs, I knocked at that door, I spoke, I asked, I waited and I hoped with every little part of my soul and with all the tears I could possible have. It seemed the right thing. It was. Fighting was the right thing, just as acceptance is.

I hoped for a miracle. MY miracle. It seemed impossible, just like a dream that you wake up from and you check if it was real, if it happened, but you can't find anything - there was no proof.
You lost the connection.

I was shocked to see the light at the end of the "tunnel" come faster and faster to me. You may think that light brings danger, like a car coming closer or a train almost hitting you. But then, with your eyes closed, waiting for the impact, you feel warmth.

No, you haven't died. It is the warmth of the Sun. You dare to slowly open your eyes and look around. It is not over. It was just the start. You walked and kept moving for so long in the darkness that the tunnel is gone and you are on the other side of what you used to call "your world". The ocean is no longer there, it's the end of it, the other side of it and after years of learning by yourself how to swim and years of swallowing tears as salty as the water itself, which flood your lungs and make it hard for you to breathe, you start to see trees, houses, smiles, people, as you get closer and closer. You get your oxygen and it is no longer a dream, a "hallucination" from the lack of air.

 You notice that you just arrived home. For the first time in your life. You were born. A wave of warmth hits you in the face as you see the new world for the first time. It is like you are cheating in your "game" and living what you never had to live. You see people. You are not alone. They are happy to see you. Isn't this Heaven? Am I still on Earth? You are looking for proof. You have never felt so alive, have you? You are looking for memories, connections, answers, but a warm voice tells you not to worry. You have it right there. And it is not just the voice in your head, trying to avoid a panic attack or anything similar. You've been waiting for this for as much as you can remember, but everything surprises you. A whole new world and all you have to do is be yourself.

 It is real. And that voice you heard is right in front of you, it doesn't come from the inside this time. The voice you thought you lost. Forever. You see where the warmth comes from. Two arms surround you and feel like the wings of an angel. Your guardian angel. And he brought you a dozen of roses! This must be a dream, you almost never received flowers in your life.

Everyone is so polite that you start wondering - if this is actually Heaven, what did I do to deserve to get here? Is this a sneak peek or a trailer of the afterlife?

I wish everyone could know people like this are not just in fairytales. It's just that smart people stay hidden, while others do their best to be noticed.

You stay in the same house with the people you once thought you lost or prayed for one more hour with. You eat at the same table with the people that thought about you, talked about you, wanted to have you there and stayed awake just to make sure you get there safe, even if they may have spent days and nights without getting any sleep. They still make you calm just with a "hello" and a "what happened?", but full of love in those words, just as if it was a spell.

Your prayers of being able to look them in the eyes and say what you feel become a reality, but the words are so many that you can't find any. It is a mess in your head. But a beautiful one.

You see a different version of you, like from another universe. A version that is confident, happier. You changed the way you see people, the way you see the world, the way you write, the way you recreate your thoughts into better ones.

You spend all that time and see you are a new person. It's like this new person has been waiting for you, like that hope lightening your mind in the worst moments. You are not alone in your fight. You have some allies. And they are the best you could possibly have, fighting with you against those thoughts that kept haunting every second of your life.

And at the end of the week, all you do is save the memories, hug the loved ones, do your best to make them proud - because they deserve it! And also, make yourself proud and think about what would be the best.

Be patient.
In a year, you'll be someone completely new, you'll have seen new places, met new people. You will grow into someone new.
As I have been told, I looked like an older version of me. But I am a better one.

And for this, thank you, my dear family!

And the reason why I sometimes seemed insecure or nervous was probably because I thought...

... "This is not my world"


Now go, keep fighting, my dear reader, and stay strong. Because the paradise is coming for you.

And it is closer than it seems, even if "closer" may be the other side of the Earth.

Be genuine.
Be yourself.
Love yourself and share the love with the ones that deserve it the most.
Create your paradise and become part of it. You'd be shocked to see how loved you are for who you really are.

A story to never be forgotten

This article is about my personal life and not my life as a writer, even if it includes a poem. 

I will not start by saying how I met the best people of my life. Instead, I'll start by sharing a poem I wrote in Florida:

Secrets

I have many secrets and hide them away

So that not many people get in my way. 

I listen to them and rarely speak. 

My secrets have answers that make me cry quick.

When people get worried and ask me "What happened?" 

I'm thinking about a thing that won't matter. 

So that I tell them, often, "I'm fine" 

And turn my face against the sky. 

I don't like visual contact, it makes me feel nervous

And I never believe when people say that I'm gorgeous. 

I look in the mirror and wonder a lot

"How many people will believe I forgot?". 

I'm talking about my thought that appears. 

Many people know I have fears. 

So that in the end I'll be able to say

"I have many secrets and hide them away". 

Despite all my secrets, I found someone to accept me just the way I am and make me feel... normal, special, respected, trusted, loved, cared for. 

I remember in the ninth grade, my english teacher told us a word and she couldn't remember the translation of it. It was "grateful". Now this is what I feel, among love, respect, trust, and many other. 

This may seem as an ordinary story, but meeting these people was by far the best thing that ever happened to me.

A story to never be forgotten and that could never be. Many people that know me also know that my biological father was NOT a good person. I am not very religious, but God helped me find this person I now call "my father". A man that if you talk about, you can use the word "extraordinary" in the same sentence with him and make it a pleonasm. A kind, loving person. A gift anyone wants and not many deserve. 

The most famous romanian poet, Mihai Eminescu, once prayed in one of his poems for "an hour of love" by giving up on immortality. I was in the 8th grade and praying for one more hour with Jack and Marc, the people that put a smile on my face just by being there. One hour. It turned into a week. A week of being in the same house, visiting them and their family, friends, co-workers. A week of laughing, talking, hugs, tears, singing in the car, jokes marathon, shopping, admiring trees, birds, the sea, the beach, admiring each other, meeting their gorgeous and kind wives that I have so much in common with! 

A true friendship. Not many could understand it. 

  My friends. My family. I framed pictures of us and now my face is framed and put somewhere next to the other family members, on a table with family pictures. 

  I am part of the family. And they are mine. Nothing could change that. I bow in front of the best people I have ever met, looking behind with gratitude and looking in front of me with excitement about seeing them again and the things that are waiting for me. 

  Florida, you were beautiful. But some of the people you keep there are even more extraordinary. 

Keep them safe!

And for those people: 

I can't thank you enough for being in my life and being genuine and also teaching myself to be so and to respect myself and no longer judge my decisions from the past. I don't know what I did to deserve you. But you already know all these words I write. And most of all, I am glad you could see these things in my soul. 

From the moment I got there and I received flowers filled with love and respect, to the moment I left, sharing tears and hugs and kindness, I had no doubt that these were the best days of my life. This was a week I truly lived without thinking about the past or about my weight the way I did before. I changed perspectives. I shared memories. I became part of the team, even if my mind was trying to get in my way. I let you see this and you replaced judgement with confidence. Something that happened for the first time and so quick. This is the power you have over me. 

And this was just another start. Another beginning. Beware, dear world! The Wolff family is reunited, no matter what distance says! 

Love,

a daughter and friend that once more felt she is "the loved one" and finally found peace in her family. 

I found my family. And they are a blessing. 

Ana

P. S. I'll never forget the sunshine that one day enlightened my face and tears and made me believe "Everything will be okay. This is not over".

Recunoștință

O aplicație m-a întrebat pentru ce sunt recunoscătoare.

Am răspuns. 

Sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, sănătoasă și pentru că am susținere.

Pentru că sunt iubită și cuiva îi pasă de mine și mă așteaptă cu brațele deschise și căldură.

Pentru că mereu am inspirație.

Pentru că oamenii se bucură să mă vadă și chiar fac eforturi mari pentru acest lucru.

Pentru că sunt inspirație și motivație față de mulți. 

Pentru că mi s-a spus că am fost de ajutor.

Pentru că sunt fiică de zeu și uneori cred că îl fac mândru. (Dumnezeu)

Pentru că voi studia la cea mai bună facultate (din punctul meu de vedere) și nici nu voi fi nevoită să plătesc.

Pentru că am prieteni buni (câțiva) și mai mulți vor urma. 

Pentru că sunt tânără, deșteaptă, inteligentă și frumoasă. Cel puțin asta mi se spune.

Pentru că pasiunile mele se rezumă la ceea ce înseamnă benefic pentru mine și dezvoltarea mea, precum lectura sau învățatul unor lucruri noi. 

Pentru că sunt pură și îmi place să mă mențin astfel. 

Pentru că gândesc diferit și mai ales gândesc.

Pentru că nu am intenții rele și nu pot urî pe nimeni.

Pentru că învăț, încet, să mă descopăr și să mă iubesc și pentru că fac eforturi pentru o viață (mai) bună și un viitor strălucit.

Pentru că simt intens și sunt sensibilă, iar nu cu mulți ani în urmă am aflat că e o calitate într-o lume în care mulți văd defect.

Pentru că sunt puternică, atât cât sunt.

Pentru că nu îmi încalc promisiunile niciodată.

Pentru că fac tot ce pot să îi ajut pe ceilalți, în ciuda fricilor mele și a repulsiilor.

 Sunt recunoscătoare pentru că sunt exact cine sunt.

Pentru că am pierdut în greutate.

Pentru că uneori zâmbesc aproape zilnic.

Pentru că am defecte și nu sunt perfecțiunea tuturor. 

Pentru că e vară și că mă bucură lucrurile mărunte.

Pentru că am timp liber și pot dormi în plus.

Pentru că îmi permite timpul să mă plictisesc, deși nu o fac și în ciuda faptului că îl tot caut.

Pentru că pot citi cu proprii ochi și îmi pot hrăni creierul cu informație.

Pentru că pot scrie și îmi pot folosi imaginația, fără limite, iar astfel am mii de lumi unde totul pare mai posibil și mai ușor de obținut.

Pentru amintirile stocate și cele create de zi cu zi. 

Pentru că sunt dorită. Sunt respectată de mulți oameni importanți și deosebiți, chiar dacă nu toți cei care ar trebui să îmi arate respect o fac. Unii nu îl datorează, dar îl oglindesc.

Pentru că una dintre cele mai dragi persoane mi-a spus că strălucesc mai puternic decât restul și mi-a mai zis, ca și cum ar fi fost martoră, că la crearea universului am primit mai mult praf de stele.

Pentru că nu sunt nebună și nu mereu sunt tratată ca fiind astfel și pentru că am conștiință și că nu mă ține sufletul sau mintea să aleg necruțător.

Pentru că iubirea și respectul vine de multe ori din ambele părți.

Pentru că pot arăta recunoștință și iubire fără să mă tem întotdeauna și pentru că pot îmbrățișa oameni, ținându-i astfel aproape de inima mea.

Pentru că știu când să spun "nu", chiar dacă uneori îmi e greu.

Pentru că citești ce scriu. 

Sunt admirată.

Mulți își doresc să fie ca mine.

Mulți îmi arată RECUNOȘTINȚĂ.

Și sunt recunoscătoare pentru toate acestea.

Nu ezitați să mulțumiți celor ce considerați că merită. Uneori veți regreta că nu ați fost îndeajuns de recunoscători.

Voi pentru ce vă simțiți astfel? 

Dragă minte

Dragă minte, 

Îți mulțumesc pentru că nu ai cedat gândurilor, ci doar le-ai ascultat poate prea mult și le-ai hrănit cu mii de scenarii. 

Îți mulțumesc pentru că ai dat tot ce ai putut încât ai funcționat și în cele mai critice momente, când ai fi putut lua orice decizie fatală. 

Îți mulțumesc pentru că ai strigat după ajutor, deși eu nu ți-am dat mai departe strigătul de fiecare dată, ci l-am întors către tine, cerându-ți mai mult decât îmi puteai oferi. 

Îți mulțumesc pentru curajul de a spune, a da de înțeles, a vorbi, a scrie sau a gândi lucruri pe care ți le interzici adesea sau ți le reprimi până le verși în pagini în veci publicate.

Îți mulțumesc pentru luptă. 839 de zile nu înseamnă totul. 

Îți mulțumesc pentru lecții și pentru explicații, pentru răspunsurile căutate noaptea târziu și pentru limitele uneori impuse. 

Îți mulțumesc pentru răbdare și pentru bunul simț de a nu implica pe nimeni în scenariile tale, căci știi prea bine realitatea, deși eu poate o neg sau o remodelez în rânduri sau în gânduri. 

Îți mulțumesc pentru fiecare amintire pe care mi-ai păstrat-o în adâncul tău doar pentru a mă amăgi cu aceasta cu timpul, cu care mă bântui.

Îți mulțumesc că te-ai comportat drăguț cu toată lumea și că nu poți urî pe nimeni. 

Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut atentă când era nevoie și am analizat și cele mai mici detalii atunci când ceva nu mergea bine, deși poate nu a fost mereu cea mai bună alegere. 

Poate voi reuși să îți transmit mai multe, cu timpul. Îmi pare rău pentru repulsiile mele față de tot ce știi.  

Regret că te aglomerez și te condamn și sper ca într-o zi să îmi fii cu adevărat dragă, minte. 

Semnat, 

cea iubită, studentă, pacientă, clientă, scriitoare, absolventă, pasionată de teatru, cărți și mai ales, pasionată de tine.

Psihologia 𝚿

Și am ajuns și în acest moment în care să pot spune că mi s-a mai hotărât un pas către viitor, o etapă care presupune tot felul de schimbări cu care nu sunt deloc obișnuită, dar pe care le primesc și le îmbrățișez cu entuziasm, bucuria și onoarea de a fi studentă la psihologie. Am evitat de multe ori să îmi exprim interesul către acest domeniu, întrucât am preferat să fiu văzută doar ca fata îndrăgostită de teatru și artă, fără să mi se adreseze mai multe întrebări. Acum însă nu mai pot și nu mai vreau la fel de mult să ascund acest lucru, deși nu mă simt confortabil vorbind despre ce îmi place, ce mă caracterizează sau despre mine, orișicum. Prefer să scriu, să fiu vagă și metaforică, să explic cât mai puține și doar când este neapărat nevoie sau mă simt datoare să o fac. În rest, prefer să renunț la alergatul spre tărâmuri care nu mă vor, dar în ciuda dorinței mele de a înceta unele căutări spre răspunsuri, mă regăsesc continuând să caut și să citesc, chiar dacă nu tot ce găsesc îmi este benefic sau îmi este dorință de a afla. O nouă latură a psihologiei îmi va fi arătată. 

De această dată, voi privi de pe cealaltă parte. 

Vară

Coborât-am o secundă să revăd din urmă-mi luptă. 

Din cea ce gândul mi-l stinge un dor aspru mă atinge. 

Uneori se mai aprinde, dar fumul nicicând dispare. 

M-am obișnuit cu gândul ce de mulți ani mă adoarme.

O pălărie arde pe scaunul din dreapta.

Centura nu e pusă, iar în jur este scrum. 

În spate sta să cadă, în poezie, fata, 

Lăsând în urmă urlete mute printre parfum.

Nu vreau să te mai văd, e-alegorie, însă, 

Mi te tot spui mereu prin alții, iară, 

În stânga, lângă cea ce nu e stinsă, 

E muza ce mă stinge înc-o vară. 

Poem de stihuri

Un vis drept stih îl scriu pe o privire

Și-mi poart-a mea iubire către tine.

Să pot să sper la cer cu o dorință  

Și fără orișicare iscusință.

Să pot să strig, să urlu o chemare

Fără un dor nespus să-mi stea în cale.

Să rog un zeu cu ingeniozitate

Să ne asculte ale noastre șoapte. 

Iar liniștea dintre visuri să piară

Doar cum sărutul tău devine fiară

Și ochii îndoiala îți alungă 

Chemările de reușesc s-ajungă.

Un vers devine cântec de pian,

Iar eu aștept. A mai trecut un an. 

"Cea Iubită" - un volum de poezii

Este a treia oară când scriu acest articol. Site-ul a decis să șteargă ceea ce pot jura că era salvat, așadar va fi ceva mai scurt.

Totul a început într-o noapte, când somnul nu voia să mă cuprindă. Două versuri nu îmi dădeau pace, așa că le-am scris. Astfel a luat naștere prima poezie de după doi ani de pauză. Mi-am amintit de promisiunea față de un profesor drag: să nu renunț în veci la poezie. Am împărtășit scrierea cu ceilalți, am văzut că a plăcut, am continuat. Am decis după foarte multe sugestii să fac un volum. După două cărți de proză, de ce să nu încerc și poezie? Nu mai scrisesem de ani de zile și totuși mi-am schimbat felul de a scrie radical.

Am trăit lucruri pe care nu mi le puteam imagina. Am simțit. Am așezat o parte dintre ele cu riscul de a fi judecată, cu riscul de a nu plăcea. Cu frica despre care am și versificat. ("Mi-e sete de rimă și sete de frică", "Îmi este frică, dor, și-ntr-un final/ Nu pot alege decât a-mi fi bine..." sau "Mi-e frică nu de cea din urmă judecată,/

Ci de a ta.")

Astfel, joi, 24 mai 2018, la ora 12:00, va avea loc lansarea primului meu volum de poezii, intitulat "Cea Iubită", la sala de lectură a bibliotecii Liceului Teoretic "Mihai Eminescu" din Bârlad.

Vă aștept cu drag și nerăbdare!

Țin acest volum în mâini și îmi spun: "Această carte sunt eu."

"Cea iubită" - recenzia autoarei Bianca Mîciu

Bianca Mîciu este o tânără autoare care a avut bunăvoința de a păta cu o urmă de culoare paginile ultimului volum al meu, "Cea iubită", cu recenzia ei plină de candoare și blândețe, alături de admirație profundă pentru scrierile mele. Aceasta spune astfel:

“Anamaria Gheorghiță, o scriitoare talentată, uimește din nou prin volumul de poezii intitulat „CEA IUBITĂ”. Aceasta ne plasează în atemporalitate, poeziile sale fascinându-ne prin prezentarea nuanțată a diversității materiei exterioare. Jocurile de cuvinte pe care le creionează în poemele ei sunt izvorâte dintr-o sete devoratoare de a scrie, așa cum spune și ea în poezia „Am îndrăznit a scrie”: „Mi-e sete de cuvinte, dar mă înec cu ele,/ Iar de le scriu se-mprăștie-n neant./ Refuz să mă gândesc la vreme/ Când văd că a trecut, iar locu-ți e vacant.” Poezia epatată care cred că definește cel mai bine amploarea muzicalității volumului, consider că este „Tabla de șah”, relevând astfel o teză gnomică, și anume faptul că entitățiile nu sunt altceva decât niște pioni pe o tablă de șah în această lume ostilă: „Pion cu umbră de nebun,/ Ascultă la tot ce îți spun./ Mai ai o tură și-o mutare/ Până la regina mare… Un pion plin de curaj/ Iese mândru-n avantaj./ Trece iute printre piese,/ Face mai multe progrese”.

Prezența punctelor de suspensie imprimă caracter meditativ, ilustrând o ambianță melancolică, prin potențarea stărilor afective prin care trece Anamaria. Iubirea, fiind o emoție inefabilă, și-a făcut simțită amprenta cel mai bine în versurile: „Așa cum scurt am ridicat privirea,/ Nu am zărit nici urmă de noroc./ Așa cum am întors din nou iubirea/ Nu te-am văzut în jurul meu deloc.”, ce denotă o neîmplinire sufletească ce îi apasă sufletul.

Pot spune că acest volum este vizual, deoarece prin talentul său deosebit am avut impresia că stau și privesc un film uimitor cu multe lucruri veridice, făcându-mă chiar să și plâng datorită puterii ei de a exprima foarte bine realitatea.

Am regăsit, fără să exagerez, un Eminescu, un Blaga, un Bacovia, la feminin. Cu timpul, sunt sigură că va ajunge să fie în programa pentru bacalaureat, prin mutările de structură și viziune pe care aceasta le impune în orizontul literar. Candoarea ei este admirabilă! Perseverența, devotamentul și harul său divin, au condus-o către o dimensiune abstractizată și magică. M-am regăsit în unele poezii, de parcă ar fi fost scrise despre mine, iar în zilele noastre este foarte greu să îl faci pe cititor să empatizeze cu autorul. Eul său liric este extraordinar, volumul ei fiind „o ars poetica sui generis” prin „terra incognita”.

Îți urez mult succes în demersul livresc! Meriți toate aprecierile din lume pentru curajul de te exprima, de a te expune!

 

Cu sincere felicitări,

Bianca Mîciu.”

Mulțumesc, dragă Bianca! Succes și ție în tot ce faci, ești minunată!

Pentru cine este interesat, Bianca a debutat recent cu volumul "Paranoia", care poate fi achiziționat contactând-o din orice punct al țării.

Volumul "Cea iubită" va avea lansarea în curând și va putea fi achiziționat la cerere în Bârlad și în alte orașe, prin Poșta Română.

Dor

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

În mintea mea e negură și car și nu pot duce
Când știu că pentru tine-acum nu-nsemn nimic, o, duce!
 Mi-e dor deja de veșnica ta vorbă dulce,
Iar inima nu-mi bate de gândul ce-l aduce.

Atâtea zile, doar atât mai stai, cât să le număr
Am evitat să-ți privesc chipul, dar acum iată, îl tânjesc,
Iar mintea mea îmi urlă "fugi, nu privi în urmă!!"
Dar lacrimile-mi cântă din nou să îți grăiesc.

Și din vis mi-ai fugit și ți-ai șters orice urmă,
Ne-am spus adio, iar tu mi te-ai lăsat flatat.
Cu toate astea, tu, cu vocea ta diurnă,
Mi-ai dat infama vină și apoi ai plecat.

Nu pot trăi cu gândul că îți voi uita vocea,
Căci veșnic vei rămâne a mea dintâie muză.
Nu îți voi uita chipul și eleganta bluză
Și atitudinea ce visuri de zor îmi aprindea.

O, dulce-al nopții domn, căci nu poți fi al meu,
Deși în mintea-mi nu cer nimic asemenea,
Aș vrea măcar să știu că îmi permiți la greu,
Să pot să te mai văd, deși nu sunt a ta.

Un gând nebun

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

Mi s-a spus și să tac, și să vorbesc. 

Am auzit cum n-o să mă ajute.

În umbre de creații mă găsesc, 

Iar mintea mea încearcă să le uite. 

"A spune" sau "a nu fi spusă"? 

"A scrie" sau "a dispărea"? 

Un pix, o foaie și o muză

Și scriu, deși nu pot vedea. 

Împrăștii cerneală goală pe hârtie 

Și tot ce fac este să mă gândesc.

Căci nu știu dac-a scrie este bine

Și nici nu vreau apoi să pătimesc. 

Dar de cuvinte n-am destule, iară, 

Voi spune "nu regret c-aici mă aflu".

Nu am ales, dar uite, sunt povară, 

Și gându-mi este tulbure și acru. 

Am mai vorbit, dar n-am dat importanță 

Și știu că este toată vina mea. 

Am vrut să scriu și să adun speranță, 

Dar ce-am făcut m-a dus în mintea mea. 

Nu știu de vreau să fac sau nu aceasta, 

Așa că sper să reiasă din rânduri.

Mă simt secătuită iar de gânduri, 

În mintea-mi sentimentele sunt razna. 

Și tot ce fac este să-ngreunez, 

Să sper să nu regret, căci știu acum

Că riscul este mare, mă citez, 

"Nu mă urî, nu-s singura din drum." 

Și-am scris poezii - mii, dar le ascund

Și nu risc a le lăsa la vedere. 

Căci în final, de ar ajunge scrum, 

În mintea mea tot n-aș scăpa de ele. 

Un gând nebun mă-ncearcă și tresare, 

Iar când îl văd îl anunț că-i pustiu. 

E plin de gânduri și e gol de oameni, 

Iar eu aici închei, căci este viu. 

Tabla de șah

Disponibilă în volumul "Cea Iubită" 

Pion cu umbră de nebun,
Ascultă la tot ce îți spun.
Mai ai o tură și-o mutare
Până la regina mare.

Regele - ușor rănit.
Caii săi au tot fugit.
Un nebun cu chip de lut
Îl doboară pe-altul mut.

Unul alb și altul negru
Se apropie de centru,
Iar în colț, de mult uitată,
Stă o piesă nemutată.

Un pion plin de curaj
Iese mândru-n avantaj.
Trece iute printre piese,
Face mai multe progrese.

Întâi doboară un cal,
Apoi se duce la mal,
Iar când aproape să cadă...
Iese tura de-altădată.

Speriat, trist, dar și șocat
E de tură ridicat.
"Tu ești albă, eu sunt negru,
Tu ești pură, eu, tenebru."

Iar în drumul spre regină
Se oprește și suspină.
"Tu ești pion, eu sunt tură,
Dar te cruț de-o lovitură."

Însă după ce a fost,
cei doi caut-adăpost.
Și astăzi lipsesc din piese.
Celor doi să nu le pese.

Au fugit - pion și tură,
Au ieșit din 'cel război.
S-au găsit, nebun - nebună,
Și se iubesc amândoi.

Poezii

POEZII DISPONIBILE ÎN VOLUMUL "CEA IUBITĂ", disponibil oriunde în țară. 

Peste timp

Oglinda sorții mă privește-amar

Luna nopții mă face să tresar.

Mi-ai fost muză când n-am crezut deloc

Să mai găsesc un zâmbet în vreun loc.

Erai acolo să mă vindeci, oare?

Căci tu-mi erai otrava cea mai mare.

Obsesie, greșeală și legendă

Un vis de mult pierdut într-o agendă.

Îmi scrii cu o privire o enigmă, ermetic, 

În liniștea tăcerii, puternic și frenetic.

 Un an, doi și câteva luni, sau poate doar o dată
O clipă, o secundă sau o viață curată.

Din cele mai vechi timpuri de emoții trădată
Ți-aș cere doar să știu că te văd altădată.

O zi. Un minut. Un zâmbet și o față.
 Un chip de mult nemaivăzut, o privire măreață.
O tăcere-n cameră sau poate o speranță. 

Luni, marți, miercuri, joi

A mea minte - suntem noi.

A ta minte - suntem goi.

De iubire, de noroi.

Vineri, sâmbătă sau... nu.
Nu trăiesc cât nu ești tu.
Vineri, sâmbătă sau... ba.
Cum să pot să nu-ți zic "da"?

O minte care se luptă pentru a muri.
Un corp care se luptă pentru a trăi.
O voce, o dorință, o speranță, o credință.
Un ceas pe un perete, un zâmbet, o ființă.

O oră, o viață, o lacrimă pe față.
Un minut, nimic mai mult, e tot ce am mai putut.

Femeie

Mă-ncrâncen la gândul ce zboară

Oftez și ce văd mă-nfioară.
Cine ești, femeie?
Te caut înc-odată.
Cine ești, copilă?
Te trăiesc ca niciodată.

Zi de zi, noapte de noapte, îmi stingi gândul și-mi arăți,

Că "a trăi" nu se poate

Și că "a muri" nu poți.

Un chip plin de "făr-defecte",

Niște ochi în veci văzuți

Ia-ți dorința, ține-o bine,

Spune-i că ai s-o săruți.

Eu mi te imaginez tânără, plină de viață
Dar în sufletul cel gol îmi vei rămâne o față.
Timpul meu, fie că e sau vine,
Există. Știu. Acum o știi și tu.
Dar ce fac n-am idee de e bine.
Mi-e frică să n-ajungi să faci și tu. 

Eu te cunosc, femeie,

Tu mă cunoști, sunt o copilă.

În veci nu ne-am văzut, știi bine,

Doar una iese la lumină.

Cealaltă zace-n întuneric

Respiră doar ajutată de pix

Și scrie, pe hârtie, "este veșnic.

Iar ceasul se apropie de fix."

Luptă

Mintea-mi șoptește "Eu mă lupt să mor"

Iar trupul urlă "Mă lupt să trăiesc"
Abia mai respir printre "dar..." și dor
Mă chinui iarăși ca să reușesc.

Te văd, zâmbesc și fug, iar apoi... plânge.
De-ai ști ce-ascunde sufletul meu dulce...
În veci n-ai ști cât aș putea eu duce
Nici nu mă crezi când îți spun ce aduce.

Mă vei urî? Sau... vei fugi?
Sau poate nici nu te va mai uimi.
Poate o faci deja, o, domn al nopții,
Cu sufletul de gheață, posedând cheia porții.

Respir, sau cel puțin dau tot ce pot.
Această luptă, vezi tu bine, mă lasă singură în port.
Vaporul pleacă, trenul merge, iar apelul se termină.
Ceasul e trecut de zece, iar afară e... lumină.

Și scriu, și tac, și tot ce îmi doresc
E doar o clipă, domnule, să pot să te-ntâlnesc.

Pilulă

Tu ești motivul întâlnirii mele
Cu-atâția oameni, în momente grele.
Mi-ai stat atât în gânduri și în trup
Și zi de zi m-ai învățat să rup
Din tine, din mine și din alții.
Ce văd în jur acum sunt doar creații.

Mă uit la tine, te sărut în van.
Un gând de mult atârnă de tavan
Și zi de zi sau fie chiar și noapte
Înghit fără suflare doar ale mele fapte.
Amprenta ta îmi lasă adesea-n corp și suflet
O urmă de substanță sau rar una de zâmbet.

M-ai învățat biologie cât n-am crezut a ști,
Așa cum n-am știut în veci dacă voi mai trăi
Mi-ai fost în mâini, dar tremuram la gândul ce desparte
Pe mine de vindecare, de visuri deșarte.

Au trecut ani și ani în șir, iar eu acum îți spun
Ne despărțim, dar încă nu voi uita să pun
Măcar un trandafir la gândul existenței tale,
Căci ai luptat cu mine în clipele-mi mai goale.

Tu, fericire falsă și-otravă nu prea dulce,
Mi-ai arătat că viața e ceva ce aduce
Două sau poate trei clipe - singurătate
Apoi, printre cuvinte, sentimente barate.

Mi-ai fost pilulă, antidepresiv,
Acum esti nul.
N-ai ajutat decât ca să revăd
Ce-al lumii farmec nu-l obțin altcum.