În oglinda gândurilor mele

Oglindă, oglinjoară, ce se ascunde în gândurile mele, iară?

Întorc oglinda speriată, refuzând să cred ce îmi văd ochilor, așa că îi închid, asigurându-mă că nu mai pot zări nimic.

Un fum negru iese din reflexia mea pe oglinda ușor ciobită de vreme și de amintiri. Mă învăluie întunericul și mă trezesc că sunt într-un cu totul alt loc.

Sunt într-o pădure, departe de oglinda care m-a adus aici. Mă întorc și privesc în jur, căutând cu privirea orice punct de reper. În zadar. Totul este diferit, dar nimic nu pare nou pentru mine. Este ca și cum am mai fost aici. M-am teleportat în propria lume și în propriile gânduri, reprezentate de aceasta dată de întunecoasa pădure fără margini, în care oricât ai alerga, nu ai scăpare. 

Stelele nu sunt nimic altceva decât parte din ideile mele și speranțele ce uneori pier, sub forma unor stele căzătoare ce se ascund după copaci. 

Iar luna, regina nopții, nu este nimic altceva decât visul meu. Singurul lucru ce mă ține în viață. Sau ce a mai rămas din ea.

Control

Mă bântuie acest cuvânt. Cine are cu adevărat controlul? Mă pun să le scriu o poveste doar pentru a rămâne vii după ce mor. Pentru a rămâne vie după ce mor. Copiii mă privesc și spun "te rog, oprește-te, ne sperii!", iar eu mă pot gândi doar la... 

La ce? Ce îmi bântuie gândurile? Controlul... Trebuie să am controlul... Acum câteva zile am fost la psiholog, din nou, după ceva vreme. Am făcut printre teste unul despre depresie, iar rezultatul... 26 de puncte din 26, depresie severă. De ce? Nu știu. Au trecut doi ani și mai bine și e din ce în ce mai rău. Pastilele nu-și fac efectul, dar dacă nu le iau, mă panichez. Nu am încercat, dar uneori uit. Rareori, deși după atâta timp m-am obișnuit cu ele. Mă gândesc că nu mai am control, dar cine îl are atunci? Cine l-a avut în tot acest timp și ce planuri are cu mine? Ce urmează? Ascult o melodie și mă regăsesc în ea, cu greu, având în vedere că niciuna nu mă mai satisface. De mult n-am mai scris cu adevărat. De mult. A trecut atâta timp... Iar tu, cel care citești asta acum, ce vei gândi oare despre mine?

Poate chiar tu ești cel care mă controlează. Sau poate sunt doar o altă nebună, ca oricare alta. O nebună lipsită de... control.

Uneori aș vrea să poți vedea ce e în mintea mea. Mi-ar fi mai ușor decât să îți explic. Poate tu ai ști ce se întâmplă și mi-ai spune și mie. Ar trebui să mă vindeci, dar ești otrava cea mai dulce. Cine ești? Și ce faci cu mine? Oare tu mi-ai făcut asta? Ție ți-am dat controlul?

Am în minte două imagini. Una cu două fete, îmbrăcate în alb, respectiv negru. Cea în alb stă cu brațele deschise și ochii închiși, precum și cu bărbia ridicată spre înaltul cerului, iar cea de-a doua o străpunge cu o țepușă neagră, astfel încât bucățele de sticlă neagră, spartă, ies prin haina albă și pură a fetei, lăsând-o fără vlagă, iar sânge roșu picurând din rana ei. 

A doua imagine înfățișează o tânără cu ochii închiși, cu o zgârietură pe frunte, într-un colț, înconjurată de oameni care îi suflă vindecare sub forma unui praf auriu. I-am dat și un titlu acestei imagini: FIX ME.

Mintea îmi zboară spre mii de imagini similare, doar că nu am talentul necesar pentru a le desena. Așadar, mă folosesc de scris. Nu te speria, acest articol nu e făcut pentru că ceva s-a întâmplat acum. Ceva s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Nu am nicio intenție necurată. De aceea nici nu voi distribui acest articol. Nu doresc să sperii pe nimeni. Dar am vrut să scriu. 

• Mi s-a spus să scriu mai... vesel. Oamenilor nu le plac poveștile triste, iar după cele două cărți publicate de mine până acum, o a treia la fel de tristă ar dezamăgi și ar intra în monotonie și lipsă de suspans, de curiozitate a cititorilor. Dar, până la urmă, întrebarea principală este...

Who is in control?

Fotografiază-ți sufletul

Acum o săptămână am fost la un atelier de film documentar. Iubesc camera, deși nu îmi place să fiu sub ochiul ei de sticlă, ci în spate. Ea poate m-ar iubi, deși am o fărâmă de-ndoială. Aflată la acel atelier, am avut de a face cu o cameră, bineînțeles, un trepied ce îmi făcea mici probleme și, nu în ultimul rând, oameni. Am fost nevoită să intervievez străini despre orice îmi trecea prin minte. Aveam să aflu lucruri despre viața lor, folosindu-mă de această scuză. Aparent, dacă ai o cameră în mână și spui cuiva că faci un documentar, poți afla multe despre persoana din fața ta și ai părea mult mai puțin ciudat decât dacă mergi să îi întrebi direct, fără aparat. Cu toate acestea, puțini sunt cei care acceptă să fie filmați, intimidați fiind de camera ce pare un monstru uriaș și o posibilă umilire în fața întregii lumi pentru ei. Sinceră să fiu, aș fi acționat asemeni lor și probabil încă aș face-o, dar cu siguranță m-aș gândi de două ori înainte. Sentimentul de ușurare de după acceptarea pe care am primit-o după atâtea refuzuri, m-a făcut să mă gândesc că mereu este o speranță, așteaptă, oamenii vin și pleacă, iar cineva va fi întotdeauna acolo să te primească. Nu în ultimul rând, deși ești în spatele camerei, nu uita să fii cu sufletul alături de cei din față și să-ți fotografiezi întâi propria reflexie a pasiunii.

O speranță și jumătate

Poate te aștepți la o postare ca oricare alta legată de speranță și de ideea de a nu renunța niciodată. Dar eu nu am de gând să neg acest lucru. A spera este inevitabil, cu toate că simțim la un moment dat că nu mai avem niciun gram de speranță. Fără a spera nu putem trăi, atât la propriu, cât și la figurat. Regăsește-te în propriile plăceri și nu uita niciodată că problema ce acum te macină, peste câțiva ani nu va mai conta. Așa că de ce să te stresezi acum pentru ceva ce nici nu va conta? Fiecare problemă are o rezolvare, iar fiecare întrebare are un răspuns. O speranță poate salva o viață. Ofer-o fără a te gândi la ce primești înapoi și cu toate că nu ai energie pozitivă pentru a o împărți, încearcă. O vei găsi, undeva, în zâmbetul celuilalt, și vei primi în schimb o speranță și jumătate.